Priviri de praf

Privea aerul. Cauta sa-i surprinda rasuflarea. Dadea pumni in jurul sau sperand sa-l atinga pe domnul aer, sau pe varsu' vantu, in plex. Era nervos. Astia doi golani aduceau de toate, mai putin parfumul ei, sau macar un fir din crestetul pe care el nu-l sarutase indeajuns. De zile intregi se uita in zare. Nu mai vedea, doar i se parea. Pe ochi avea o sticla de praf. Nu mai vedea lumea in jur. Dar vedea moleculele de aer. Le putea da acum un trup. Lovea cu dusmanie. Il ameninta pe vant ca ucide tot aerul, chiar de-ar fi sa moara si el in lipsa lui. Daca vantul nu-i va aduce parfumul ei, sau poate un fir de par, ceva din crestetul ei...Aerul se indoia, paraia din toate incheieturile....il prinsese bine suferindu'! Cine mai auzise sa bati nevazutul, sa bati oxigenu? De la cel care-si vanduse viata, pentru o mana de frumosu' lumii, nu mai auzise nimeni asa tampenie omeneasca.
Inimos,  vantul incerca sa-si ajute ruda, dar cum sa gaseasca el parfumul, dar cum sa intalneasca el firul de par din crestetul Ei? Care ea? De unde ea? Ce parfum are ea? Nimeni nu stia! Si nebunul, disperat, a omorat aerul. Incet, incet, in jur au inceput sa moara toti. Pana si Ea. Pana si El. Morti de moartea aerului.