Merele lui ’89, mâncate în 2009

Jurnalul National
06.10.2009

În laboratoarele de cercetare ale lui 1989, angajaţii creau de zor soiuri pomicole gândindu-se la gusturile consumatorilor din... anul 2009! O muncă de care nu ştiu foarte mulţi oameni, dar cu siguranţă apreciată de consumatorii de legume şi de fructe.


VÂLCEA, LA BANCA DE GENE
La Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură Vâlcea, '89 era încă un an dintr-un şir început în 1977, anul deschiderii staţiunii. Cercetătorii de aici munceau de zor la crearea şi ameliorarea de soiuri pomicole, destinate atât pieţei interne, cât şi celei externe din spaţiul comunist, dar şi din cel occidental. O muncă complicată, cu idei de neimaginat poate pentru omul neinformat. Profesorul universitar Ioan Botu, directorul staţiunii, vorbeşte despre 1989 la locul de muncă, comenzi, gene şi pomicultură.

"Staţiunea a fost deschisă în 1977, cu scopul de a sprijini zona, judeţul Vâlcea. S-a dorit dezvoltarea pomiculturii în zonă, dar şi desfăşurarea unor cercetări cu profil naţional. Ne-am specializat în ameliorarea plantelor pomicole, ameliorarea genetică, practic, crearea de noi soiuri. În final, ne-a revenit sarcina de a păstra banca naţională de nucifere: nuci, aluni, castani, precum şi prunul, care este planta de bază, naţională am putea spune." În anul deschiderii, aici au ajuns mai mult cercetători tineri. De la cinci cercetători la început, se ajunsese în 1989 la 11. Tot personalul unităţii era de 250 de persoane, plus o dotare foarte bună.

Anul 1989 a găsit staţiunea în subordinea Ministerului Agriculturii. "Primeam foarte multe ordine de la fratele lui Nicolae, de la Ion Ceauşescu.

El era ministru adjunct al Horticulturii şi pe lângă problemele politice, care erau inerente şi de care trebuia să ţină seama, el se înconjurase şi de specialişti. De bine, de rău, specialiştii ăştia veneau şi cu noutăţi, cu ce vedeau afară, ştiau mersul... Se încerca prin fel de fel de tertipuri să mergem şi noi în direcţia asta a Occidentului, pentru că era cea mai valabilă pentru viitor. Am ajuns să avem o pomicultură, la nivel de ţară, destul de satisfăcătoare. Ne situam printre ţările cu producţie peste medie pe cap de locuitor, un lucru foarte important", povesteşte directorul.

În 1989, "terenul de joacă" al cer­ce­tă­torilor era de 1.035 de hectare teren. 600 dintre acestea reprezentau plantaţii pomicole. În ţară, cu plante de la staţiune se făcuseră plantaţii intensive pe 4.500 de hectare. Staţiunea era un soi de locomotivă în dezvoltarea pomiculturii.


FRUCTE DE BUJORENI
Vremea culesului poamelor se apropia în 1989. Plantaţiile staţiunii erau rodnice. Cu toate acestea, principalul produs era altul. "Din unitatea noastră am dat foarte multe fructe la ex­port, dar şi pe piaţa internă. Totuşi, cel mai mare export timp de 25 de ani a fost de material săditor pomicol. Ex­portam meri, pruni, port altoi, soiuri altoite, stoloni de căpşuni. Pot să spun că am dat aproape anual milioane de plante în Germania, Polonia..."

Staţiunea avea contracte cu orga­nismele care preluau şi vindeau produsele - Întreprinderile de Legume, Fructe şi cu fabricile de conserve. De contractele cu ţările capitaliste se ocupa Fruct-Exportul. În ţările socia­liste contractele le făcea staţiunea direct. "Cea mai mare parte din produsele prelucrate de INF-uri şi de fa­brici mergeau la export. Ei preluau şi de la stat şi de la particulari, am avut în judeţ chiar şi atunci particulari. Era o situaţie interesantă, CAP-urile ie­şeau pe pierdere, INF-urile aveau pro­fit. Se plătea la kilogram, undeva între 2 şi 4 lei. Destul de mic preţul."

Institut, institut, dar planul era dat de stat. Astfel, profesorul universitar îşi aduce aminte de planurile un pic cam... ireale care li se puneau în faţă. "Nouă prin plan ni se impuneau re­colte... cantităţi mult mai mari decât IAS-urilor sau CAP-urilor. Când se ra­porta producţia, se făcea în două fe­luri. Două cazuri foarte distincte. Erau producţiile acelea enorme, care de multe ori depăşeau cu mult po­ten­ţialul biologic, ceea ce poate da o plantă sau un soi. Şi nouă ni s-a impus să dăm producţii de tipul acesta.

Al doilea tip de raportare era cel din contabilitate, cel adevărat. Aici nu puteam să dau ce n-am, era vorba de gestiune, de partea financiară. Aici mă controla pe acte. Trebuia să justi­fic şi producţia şi veniturile. Noi aici am avut foarte multe discuţii, inclusiv cu fosta prim-secretară. Nu am vrut să semnăm. Ni se cerea la prun sau la măr, producţie de 20 de tone la hectar. În medie mergeam şi noi între 8-10 tone. Dar nu puteam să ne ducem la douăzeci şi ceva de tone!"
DRUMUL ÎNTRE MIT ŞI REALITATE
Ca şi alte institute ori unităţi de producţie, şi cei de la Bujoreni trebuia să meargă înainte ca la circ, pe sârmă. Nici să nu dea ascultare superiorilor de la minister şi partid, dar nici să se în­groape în probleme! Calea de mij­loc găsită de ei era destul de... inge­nioa­să. "Nevoia te învaţă. Aveam să zicem două hectare, în punctul cu­ta­re, care-mi dădeau 30 de tone. Raportam. În punctul cutare am producţie de atât. Cum raportau ei mai departe, nu ne mai interesa! Ne strecuram şi noi aşa, cum puteam. Tot ei ne înv­ă­ţau!

Se puteau obţine şi recolte aşa de mari. Odată s-a raportat 31 tone de porumb la hectar. Potenţialul biolo­gic al porumbului în condiţii ultra optime nu poate depăşi 25 de tone, dar se raportau la noi şi 31 de tone! Lui Ceauşescu i se spunea că sunt exage­rate lucrurile astea, dar... tot aşa rămâneau. Ion Ceauşescu ştia şi el aceste lucruri şi nu comenta. El oricum avea o poziţie... nu prea era băgat în seamă. Pentru pomicultură însă, el a constituit un element pozitiv, pentru că a sprijinit foarte mult. Unde vedea că se face ceva, că se lucrează, venea şi ajuta cu ce putea."


JOACA DE-A CREAŢIA
În ce consta până la urmă munca lor? Ce se alegea de ea? Mâncăm noi acum ce gândeau ei atunci? "Ca să creezi un soi nou, e necesar ca cercetătorii să ştie unde trebuie să ajungă. Trebuie pregătire deosebită plus informare la nivel mondial, nu trebuie să descopăr ceva ce este deja descoperit la nivel mondial. Aici la staţiune ne ocupăm de ameliorarea soiurilor pomicole.

Studierea resurselor genetice. Acele bănci de gene le păstrăm sub diferite forme-plantaţii, plantaţii speciale, sau containere, ori în laboratoare-ţesuturi, eprubete, containere cu azot lichid. Această muncă în cercetare presupune nişte paşi de lungă durată. Un nou soi îl creezi în 15-16 ani. Eu trebuie să mă gândesc acum ce va dori populaţia peste aceşti 15 ani. E foarte greu. Este o competiţie internaţională. Şi nu se poate fără cercetare într-o ţară. Degeaba aduci soiuri excelente din America, să zicem, dar aici nu dau rod din diverse motive.

Pe vremea comuniştilor, pentru ca un soi să fie considerat bun, trebuia să îndeplinească câteva criterii, unele valabile şi astăzi. Se dorea producti­vitate cât mai mare la hectar, rezistenţa la boli şi dăunători, compoziţie (chi­mică, nivel de vitamine, gust). Chiar şi soiurile noi rezistente la boli şi dăunători îşi pierd aceste proprie­tăţi în câţiva ani. Este nevoie de cerce­tare continuă."

Cercetătorul spune că o plantaţie de măr super intensiv (densitate mare), poate da rod din anul doi, şi durează cam 15-20 de ani. O exploatare rentabilă. Prunul, cireşul pot creşte la 30 de ani exploatarea. Nucul sau castanul, 60, 80, 100 de ani. Totuşi, se pare că trebuie să mai ţinem cont de ceva foarte important, moda! "Exact, moda soiurilor, la fel de schimbătoare şi importantă ca şi moda femeilor! Şi în '89 erau la modă anumite soiuri, dar se vedea mai puţin la noi."


FĂRĂ PARTID NU SE POATE!
Directorul Ioan Botu îşi recunoaşte apartenenţa la Partidul Comunist. Pe scurt, dânsul povesteşte această experienţă.
"Am fost membru de partid din 1965. Eram student când am intrat în partid. Şi aici aveam organizaţie de partid. Era un secretar organizatoric şi unul cu propaganda. În unităţile astea de cercetare era un alt aer, era ceva mai... intelectual, noi aveam al­te­le de dezbătut. Veneau activişti pe aici, dar se purtau furmos cu noi, nu prea ne obligau, doar atunci când trebuia să ajutăm CAP-urile. Propaganda în­sem­na şedinţe, o dată la o lună sau la trei luni, când veneau şi prezentau nu ştiu ce lucrări, ce cuvântări ale lui Ceau­şescu. Aveam obligaţie însă să pu­neam în toate birourile tablouri cu Ceauşescu."

O amintire îi vine în minte directorului de la Staţiune şi faţa i se luminează... "Când m-au numit director, nu aveam inginer-şef. Am făcut două propuneri. Cum am făcut, cum i-am nimerit, amândoi erau fii de popă! Dar ingineri foarte buni şi membri de partid. M-au chemat la partid. «Fă, domne, propuneri pentru funcţie! Păi, am făcut! Păi, cum? Nu ştii că ăia sunt fii de popă, că... Lasă-i, domne, sunt buni profesionişti!». Problema era alta. Cineva avea interes să aducă pe altcineva pe acel post."