Mda..

As putea spune ca vreau sa afirm. Sau ca incerc sa vorbesc. Si totusi cuvintele nu ies. Nici pe gura, nici in scris. Condeiului i s-a inmuiat varful, gurii i s-au inclestat pana si celulele muschilor. Si totusi as vrea sa pot spune....Hai sa incerc...
Ma plang de multe ori ca nu am bani. Ma plang de multe ori de femei. Ma plang de multe ori de romani. Tot ce-i pe lume nu-mi convine...Fereasca Sfantu sa apuc sa vad in viata inca, Raiul sau Iadul ca sigur ma pun cu gura ori pe sfinti, ori pe draci, sa schimbe domle pe acolo una alta...
Cum ma plang eu, va plangeti si voi...Cat de usor e sa gasesti motive. Mai degraba strigi ca nu-i bine, decat sa te bucuri pentru o clipa.
Intr-o clipa poti sa mori, ti-e teama tare de clipa aceea...Dar de clipele pe cale le irosesti in viata...nu ti-e macar mila? De ce o clipa din viata nu face cat clipa mortii?

Acum cateva seri umblam prin Curtea de Arges, seara, dupa lasatul intunericului. Locuiesc aproape de iesirea din oras, sau na...mai la periferie. O periferie curata insa... Treceam pe langa case vechi, case neintrebate poate de prea multi ani cine sunt, cum le cheama, si ce-au facut ele prin viata...Treceam pe langa copaci nemangaiati decat de vant, de soare, plezniti de viscol, strangulati de zapada. Hauri enorme se aruncau in privirile mele. Pierdeam timpul din mana si ma trezeam mergand din inertie... Vedeam intranduri in curti atat de intunecoase incat si zmoala ti se pare un soi lampadar...Acolo nu sunt oameni? Ce oameni stau intr-un asa intuneric? OR vrea sa se obisnuiasca cu Iadul? Dar...de unde stim noi ca iadul e negru?
Plecasem in oras insotit doar de miasmele vietii. A trecut un batran pe langa mine. Un batran ca din vechile fotografii. Barba lunga, alba, de calugar. Avea o basca in cap. Privirea lui era pierduta de demult. Ochii nu pareau sa-i mai focalizeze in zilele noastre cu pacate ci isi aruncasera ancora undeva departe, probabil intr-un loc de mai bine...Privirea lui m-a pierdut si pe mine. M-a pierdut intr-un sir continuuu de de ganduri goale, de idei nesfarsite, incomplete. La dracu cu multe!!! La naiba cu si mai multe!! Pentru ce umblam neghibo, nebuni prin lume, pana la urma? Ce cautam? Ce vrem? Ce poftim? De ce mintim? Dar de ce spunem adevarul? Si mai ales...de ce ne indragostim? De ce iubim? Legea naturii?? O bag in masa!!! Nu-i deajuns! Mi-e greu sa cred ca am pierdut ani din viata, nopti goale de continut, zile de durere ori poate de bucurie, doar pentru ca e in firea naturii sa ne faca sa iubim! Sa se iubeasca ea cu doamna masa!!! Ma urasc pentru ca nu pot sa urasc. Ma invidiez pentru ca traiesc ca om. Nu ca animal, nu ca libelula, nu ca nimic. Doar pentru acest mare cadoul al vietii, functia de om si ar trebui sa fim bucurosi. Uitati-va in jur...imi veti da dreptate...