Un domn s'o doamna

Piata Sudului. Nu statia de metrou ci chiar piata. Un...sa-i zicem meltean de Capitala, trecea prin piata cu doua sacosi, descheiat la camasa caci, nu-i asa, chiar toti doreau sa-i vada paru' albit de bere si nevoi, de pe ceea ce cu gingasie am putea numi..."burta". Si cum trecea el prin piata, numa ce slobozea pe marsava-i gura, injuraturi din pas in pas. Morti, raniti, vecini, masa', tasu' etc, toti erau luati la verificat de acest individ. In drumul lui spre cer, construit nu din rugaciuni ci din injuraturi, si-a intersectat destinul cu cel al unei suave(puneti voi ghilimelele) duamne. Spun duamna datorita inaltei sale tinute, prezente de spirit si simtaminte justitiare, asezonate cu un limbaj de pension.
Pe cand acel ins trecea injurand, femeia se opri vrajita de vocea si discursul persuasiv al tipului in cauza. Isi puse la secundar mainile in solduri si rosti cateva dulci cuvinte menite sa ramana in memoria neamului romanesc! "Vorbesti ca un domn! Caca-m-as in gura ta de nesimtit!"...

Bucuria unui suflet

Intr-o seara, la o ora tarzie, mergeam spre casa. Umblasem brambura prin oras. La iesirea din metrou am hotarat sa parcurg cele doua statii de ratb care ma desparteau de casa, pe jos. Ajuta si mersul asta la sanatate, iti da prilej sa-ti aduni ori lamuresti gandurile, ideile, sentimentele. In fata mea, la vreo 10 metri mergea o domnisoara. Simpatica. De nicaieri, a aparut un catel. Ca sa zic asa, inalt de vreo doua palme jumate si potrivit de lung. Negru, mic si amarat. Puteai sa-i numeri coastele mai repede decat poti sa reciti zilele saptamanii. Fata l-a vazut. Si -a inceput sa se roteasca, sa se uite la el, sa-si prinda cu nadejde geanta intr-0 mana. M-am gandit ca s-a speriat, poate ca vrea sa-l loveasca cu geanta. Ea vorbea la telefon. S-a oprit pe loc, a deschis geanta si, cautand ceva pe acolo, prin acel univers femeiesc din care niciodata nu stii ce poate iesi(sau intra) ba scos o punguta cu ceva de mancare. L-a strigat pe cutu. Negriciosul ala mic, slab si amarat, speriat nevoie mare, parea atat de lihnit de nici putere sa-si legene coada nu mai avea! Cand a vazut ca cineva se indura de el si-l omeneste, dintr-o data, parca a prins din nou viata! Ochii stinsi i s-au aprins, coada a prins a se legana frenetic, si toata fiinta lui exprima, emana bucurie! Din toata negreala lui, probabil de gasit si in mica lui inima, nu doar pe blana, ei bine, tot ce insemna acel caine, devenise acum lumina! Era tot o veselie, o bucurie, o ruga de multumire! Marele animal, omul, il bagase in seama, il hranise!
M-am gandit! Pentru mine, intamplarea are valoare de parabola. Pentru noi cei nemultumiti de viata pe care o ducem, de lipsuri, de nevoi inventate, ori nascocite.
Bucuria vietii poate aparea din orice, numai sa avem ochi s-o vedem...

La Gura Râului, la poalele Raiului

Jurnalul National
30/08/2009

Aproape de inima ţării, înconjurat ca un grumaz de mireasă, cu o salbă de minuni, Sibiul dăinuieşte peste veacuri precum Raiul. Mărginimea Sibiului e salba lui, minunea din Ardeal. O nestemată din salbă, comuna Gura Râului începe să-şi arate strălucirea. Cu tradiţii vechi şi cu un viitor turistic de netăgăduit.

De cum intri pe Valea Oltului, lumea se schimbă. Din cuptorul de foc al Sudului începi să simţi adierea vântului ce-şi are sălaşul în munţii pietroşi din inima ţării. Se schimbă clima, dar mai ales vorba, portul, tradiţiile şi obiceiurile. Prinse ca într-o horă, de jur-împrejurul Sibiului sunt satele din Mărgi­nimea Sibiului. Renumita Mărginime. Cu oamenii ei, cu ciobanii, cu oile, cu munţii şi cântecele ei. În puţine zone, în zi de sărbătoare, oamenii îşi mai îmbracă costumele din lada de zestre, ca aici, în Mărginime! Costumele cu alb şi negru sunt simbolul zonei! Albul dalb şi negrul nopţii fără lună. Acestui simbol atât de pu­ternic, costumul ţărănesc, locuitorii unei comune din Mărginime s-au gândit să-i dedice o zi numai a lui. Aşa s-a născut, de numai doi ani, „Ziua Portului Popular". La Gura Râului, lângă Sibiu. O iniţiativă lăudabilă şi o realizare practică de excepţie! Sărbătoarea s-a născut din iniţiativa unui om de mare valoare, inimos şi cu spi­rit întreprinzător, Dumitru Câmpean, profesor de istorie şi proprietar al unei pensiuni în comună.

Turism rural, cu idei moderne
Sărbătoarea Portului din Mărginime este o idee numai bună pentru ridicarea cotei comunei Gura Râului pe piaţa agroturismului. Alături de această sărbătoare, în comuna de la poalele Cindrelului se mai organizează Festivalul Bujorului. Tot aici aveţi parte şi de un produs turistic inedit: „Cină ca la Stână". Idei ale aceluiaşi neobosit Dumitru Câmpean. Ca să vă bucuraţi pe deplin de aceste manifestări, alegeţi să căutaţi gazdă la pensiunile din comună. Aşa de pri­mitori sunt oamenii, de binevoitori... Că staţi la Mitică Câmpean, ori poate la minunata familie Brad... nu vă va părea rău! Nu aveţi meniu, dar aveţi mâncare bună. Şi mai ales, prieteni.

„Am pornit de la o realitate care încă există la Gura Râului, purtarea hainelor româneşti, a Portului. Ne-am gândit, văzând dorinţa oamenilor de a-şi purta hainele lor tradiţionale, să-i facem să transmită, să păstreze şi să valorifice tradiţiile, portul într-un circuit economic. Trebuie să valorificăm prin turism ce avem. Încercăm să creăm o identitate locală, ceva care să atragă, să ne individualizeze. O dată îi mobilizăm pe oameni să-şi păstreze datinile şi portul, dar îi şi ajutăm să se dezvolte economic. O dată pe an măcar să-şi îm­brace portul, să se bucure de tradiţii, dar să şi va­lorifice. Este Recursul nostru la România! Asta e păre­rea mea!", explică Dumitru Câmpean.

Gurănii din Poarta Raiului
Comunei i se spune Gura Râului. Dar la fel de bine i s-ar putea spune Gura Raiului. Probabil că, atunci când sădea frumuseţile prin lume, Dumnezeu s-a împiedicat de munţii Ardealului şi coşul lui cu minuni şi frumuseţi s-a cam răsturnat pe aici, prin Mărginime, pe la Gura Râului! Sau poate că aşa a vrut El. Prima mi­nu­ne aici sunt oamenii. Sunt acei români care încă mai fac cinste definiţiei pe care ne-o tot place să ne-o dăm. Sunt primitori, călduroşi, bucuroşi de oaspeţi şi iu­bitori de frumos. A doua minune a „gurănilor", după cum li se spune localnicilor, sunt locurile. Plaiul Ardealului îmbrăţişat de soare, sărutat de ploaie şi mângâiat de vânt. Ar fi loc şi de-a treia minune, Biserica. Minunat lăcaş de cult, denumită de Prea Sfinţia Sa Antonie Plămădeală, „Catedrala Mărginimii". Minuni mai mici sunt peste tot, dar sunt ale fiecăruia, şi bine ar fi să le desco­periţi singuri, mergând în vizită la „gurăni".

Capitala Portului
Denumirea străvechii aşezări româneşti aflate pe Valea Cibinului, la poalele Munţilor Cindrel, a fost aceea de „Capitală a Portului din Mărginimea Sibiului". De Ziua Portului, într-o duminică de dimineaţă, la Biserica satului au început să se adune tineri şi bă­trâni, bărbaţi şi femei, gurănii şi oaspeţii lor. Şi aproa­pe toţi cei din comună purtau costume tradi­ţionale. Cu albul şi negrul gurănesc inconfun­dabile! Începea „Ziua Portului".

Încet, încet, biserica s-a umplut. De la copii de gră­diniţă la oameni care văd îndeaproape eternita­tea. S-au rugat, s-au recules, L-au salutat pe Dumnezeu, Cel care şi-a vărsat coşul cu minuni tocmai la ei acasă... Pe la orele prânzului, când soarele se întindea leneş pe cer, gurănii şi oaspeţii lor au ieşit în piaţa bisericii. Pe scena amplasată lângă râu, oamenii de vază ai satului au vorbit, apoi s-a cântat şi s-a jucat. Excelenţi dansatori, localnicii i-au avut drept invitaţi şi „competitori" pe prietenii din Şinca Nouă, Rupea şi Sălişte, alte trei localităţi cu oameni frumoşi, buni români, creştini adevăraţi.

Un sprijin deosebit s-a primit şi de la CNM Astra, din Sibiu. Fără sprijinul Muzeului Astra, evenimentul nu s-ar fi putut desfăşura în condiţii atât de bune.

S-a creat un spectacol excepţional, frumos şi curat, cu voie bună şi oameni de nădejde. O sărbătoare a portului în toată puterea cuvântului!

Pe la orele trecute două, s-a mers în grup la Că­minul Cultural. La masă. Pe drum, un alai desprins parcă din tablourile revoluţionare de la 1848! Cu preotul, cu primarul, cu minunatul Dumitru Câmpean şi cu muzicanţii în frunte, gurănii, şincanii, rupenii şi să­liştenii au mers la cămin la braţ, prieteni buni. S-a mâncat ciorbă şi tocană de viţel, dar şi un fel de sco­vergi cu brânză de mioare şi văcuţe, excelent preparate.

Jocul la pavilion
Începută cu o rugăciune, masa de la cămin s-a terminat la fel. Cu stomacul aranjat, plus o binecu­vântare pe frunte, s-a purces la... Jocul la Pavilion. Dis­coteca de veacuri a gurănilor! Cabina DJ-ului e vreo invenţie modernă? Greşit! Gurănii construiseră de mult, aproape de acoperiş, o cabină doar pentru mu­zicanţi. De erau nemulţumiţi ori de se temeau că le pleacă muzicanţii, le luau scara... Na' de pleacă!

Pavilionul este aşezat în piaţa bisericii. Un fel de şură betonată, numai bună de jucat în ea, fără teamă de ploaie, de nimic!

Fără prea multe invitaţii, fără emoţii, petrecăreţii Portului românesc s-au pus pe jucat! Măi oameni buni! Să vezi bătrâni la 70, poate 80 de ani cum învârt câte două femei, ori învârtite atât de rapide de ameţeai uitându-te... mare lucru! Se întărâtau unii pe alţii şi mai ales se lăsau purtaţi de vraja cântecelor! Ce zi, Doamne! Ce oameni! Şi mai presus de toate... Săr­bă­toarea minunatului Port din Mărginimea Si­biului, la Gura Râului, la Poarta Raiului.

În odăile cu stele Sadoveanu era cât Ceahlăul

Jurnalul National
18/07/2009


Greu, tare greu să scrii despre el. Uşor, foarte uşor să-i calci în urmă şi să priveşti în lumea creată de el. Umblând să-l descoperi pe Mihail Sadoveanu, descoperi că şi după atâţia ani, de când el nu mai este printre noi, locurile în care el a stat, a umblat, i-au plăcut, încă îi poartă amprenta.


Parcă abia a plecat din Fălticeni până la Vovidenia, sau poate la Iaşi. O fi la Hanul Ancuţei la o aliveancă, ori poate la un clondir de vin bun. Poate scrie undeva, ascuns, încă o carte... Ar trebui să-l vedem uşor, doar este "Ceahlăul prozei româneşti", după cum l-a denumit Geo Bogza.

Paşii lui Sadoveanu te poartă prin tot ţinutul Moldovei. Povestea lui este alcătuită din mii şi mii de fragmente. Să alergi precum gândul şi tot n-ai avea timp să le uneşti pe toate. Poţi încerca.

Natura îţi şopteşte poveşti despre vânătoare, pescuit, despre zile şi nopţi în care l-a îmbrăţişat ca un fum. Oamenii vorbesc despre cel pe care nici măcar puternicii vremii nu prea cutezau să-l înfrunte, ori despre Sadoveanu morarul de pe Siret şi a lui bibliotecă. Părinţii din mănăstiri vorbesc despre drept credinciosul Mihail. Peste toate însă se aşterne imaginea măreaţă a unui prozator prolific, autor al unor volume memorabile.

VOVIDENIA, LOCUL ÎN CARE ÎŞI ISPĂŞEA PĂCATELE
Departe de lume, în mijlocul pădurilor, peste drum de Mănăstirea Neamţ, în ţinutul unde se spune că ar fi una din cărăruile către Porţile Cerului, Mihail Sadoveanu a găsit un cămin potrivit firii sale, un loc în care a reuşit să-şi creeze o lume a lui propice slovelor aşternute pe hârtie. La Vânători, Neamţ, în casa construită în 1937 de mitropolitul Visarion Puiu spre a fi palat arhieresc, Sadoveanu a locuit mai bine de 20 de ani. Din 1944 şi până în 1961, casa i-a servit drept reşedinţă de vară. Şi ce reşedinţă! Aproape de cărarea spre Rai.

Câte rugi fierbinţi s-au ridicat spre cer din zona Neamţului, câţi părinţi călugări s-au nevoit în codrii care par stâlpii Boltei Cereşti, într-atât sunt de înalţi! Când te uiţi, aproape că ţi se face teamă nu cumva să se prăbuşească Cerul, cu palatele dumnezeieşti cu tot, de-ar dispărea codrii şi munţii! De bună seamă, că pe nevoinţa călugărilor din Neamţ, din pene de îngeri, s-a construit un drum pentru oamenii sfinţi. Aici, lângă schitul Vovidenia, Sadoveanu a găsit idei, oameni, personaje numai bune de trecut în cărţi.

Despre lumea scriitorului de la Vânători îl poţi întreba pe părintele Mihail. Arhimandritul Mihail Daniluc, egumenul schitului Vovidenia. Pe uşa de la intrare în casa memorială Mihail Sadoveanu, un bilet te anunţă că pentru a vizita incinta trebuie să întrebi la schit la Vovidenia sau, mai la îndemână, să suni la 07xxxx. Răspunde chiar părintele Mihail. E cam trecut de ultimul ceas de vizitare, dar se învoieşte totuşi să vină. Mulţumim. Apare. În haine preoţeşti, chip cu blândeţe, ochi blajini. "Hai înăuntru!". Hai!

Deschide o uşă mică, porneşte un computer şi ne roagă să aşteptăm puţin, să plece hardughia de pe loc, să ne poată însoţi prin casă şi vocea lui Sadoveanu, trezită din somn de un player audio. În casă, cameră după cameră, descoperi lumea lui Sadoveanu. Cu măsuţa la care scria, şi camera lui de arme, şi dormitorul şi... şi tot ce însemna lumea lui! Pe pereţi, fotografii. Fie cu el, fie cu familia sa. Cu 11 copii... a avut ce să atârne pe pereţi! Într-un colţ. Bastonul şi pălăria lui Sadoveanu. Îţi creează o impresie ciudată. Ai vrea să le atingi, să pipăi pălăria sub care stăteau ascunse ideile. Apărate de intemperii de tot soiul, ele se lăsau aşternute pe coli sub formă de poveşti, de romane, de... idei!

Obiecte de preţ, lucruri personale de-ale lui Sadoveanu te ajută cu adevărat să te apropii de scriitor. Vezi, simţi, îţi închipui, bănuieşti, pui întrebări. Părintele Mihail îţi răspunde la toate întrebările zâmbind. La sfârşit, pe prispă, o discuţie cu părintele te ajută să-ţi creezi o impresie clară despre autor.

De jur-împrejur natură. Codrii, iar devale, lacul. La Vovidenia, prozatorul a locuit 14 ani. Casa în care a stat fusese construită de mitropolitul Visarion Puiu. Părintele Mihail spune că Sadoveanu numea acest loc "Poiana liniştii". Monahul consideră că Vovidenia este strategic amplasată pentru un mare pescar şi vânător, aşa cum era Sadoveanu. La lac pescuia sau doar asculta glasul tainic al naturii, iar în spatele bisericii era pădurea în care el mergea la vânătoare.

"A iubit oamenii şi locurile acestea foarte mult. Aici în casă el a scris opt romane, Nada florilor - în 1950. Trebuie să spun că Sadoveanu a fost un om religios. Eu de câţiva ani mă lupt să le demonstrez acestor neprieteni că Sadoveanu a fost un om religios. Trebuie să înţelegem contextul acelor vremuri când el a fost cooptat în viaţa publică a statului, în conducerea ţării, vă reamintesc că el a fost câţiva ani vicepreşedintele Marii Adunări a Ţării. Sadoveanu nu se putea arăta pe faţă ca un om religios. Nu spun în mod gratuit acest lucru, ci mă bazez pe lucruri din opera sa. Dacă veţi citi romanul «Viaţa lui Ştefan cel Mare», veţi vedea de cel puţin 100 de ori numele Divinităţii. Un om care nu este legat de Divinitate nu poate scrie aşa, nu poate pomeni numele Divinităţii aşa cum a făcut-o autorul".
Cuvintele părintelui te învăluie. Frazele domoale, felul lui de a vorbi te fac să te apropii şi mai mult de el, dar şi de Sadoveanu. Monahul continuă povestirea şi dezvăluie un amănunt... muzical!

"Părintele Ioan Ivan, fost director al Seminarului Teologic al Mănăstirii Neamţ, mutat acum la Domnul, îmi povestea cum Sadoveanu, când mergea la lac să pescuiască, îl ruga să-i trimită câţiva băieţi care să-i cânte. Iubea foarte mult muzica religioasă, cântecele patriotice. Aici şi Maria Tănase venea foarte des. Uneori venea şi cu orchestra şi-i cânta scriitorului. Şi ceilalţi călugări îşi amintesc de Sadoveanu. Uneori, când erau slujbe, el venea şi se aşeza în jilţul regelui, lucru cam nepermis, dar care lui îi era îngăduit de călugări. Tot aşa mi s-a povestit cum el venea şi citea la strană din cărţile sfinte".

Părintele Mihail îţi poate vorbi vremuri fără veacuri despre Sadoveanu. Îţi dai seama că pentru el Vovidenia chiar a însemnat un loc ales. A sa "poiană a liniştii".

LIZUCA S-A CĂLUGĂRIT
În Fălticeni, pe Strada Ion Creangă, fostă Uliţă a Rădăşenilor, sus pe deal este o altă Casă Memorială Mihail Sadoveanu.
Până să ajungi la ea, treci însă şi pe lângă locul în care a locuit Creangă cât a fost la "fabrica de popi" din Fălticeni. Te uiţi, admiri şi treci mai departe. Hai la Sadoveanu!
Casa memorială te primeşte cu porţile deschise şi un muzeograf aşa cum ai vrea parcă să vezi peste tot. O domniţă cu un zâmbet şi-o privire... de te face să uiţi şi de Sadoveanu şi de tot!

Dar... să revenim. Casa este construită după schiţele lui Sadoveanu. Muzeograful, Ana Lazarov, îţi poate spune povestea locului. "Casa a fost construită în 1907, pe un teren de două hectare. A scris aici 33 de cărţi, inclusiv «Neamul Şoimăreştilor». Erau mult mai puţine case. Uliţa Rădăşenilor. A avut o moară împreună cu Artur Gorovei. A funcţionat doar un an. A intrat în folclorul fălticenenilor, pentru că în ea Sadoveanu amenajase o bibliotecă, încât cei care ar fi venit la moară să poată citi. Subiectul este tratat în «Venea o moară pe Siret». El va vinde moara şi ea va fi dusă la Galaţi".

De prisos să mai spunem că peste tot amprenta lui Sadoveanu este vizibilă. De la aşezarea casei, mobilier, obiecte personale. De aici, de la casă, n-ar strica să dai o fugă şi până la Dumbrava Minunată. Da! Ea chiar există! Numai că acum, pe o bună parte din ea s-a ridicat o mănăstire! Lizuca s-a călugărit! Iar pe Patrocle... mare lucru să nu-l caute hingherii...! La schit, o maică povesteşte amuzată cum copiii vin în vizită şi întreabă unde este mormântul Lizucii, să-i pună flori, să-i aprindă o lumânare... treburi creştineşti. Iar pe Patrocle, micuţii vizitatori îl văd în orice potaie care apare în zonă! Vai de blana lui săracu', până nu stă la "şuting" cu toţii copiii, nu mai scapă! Am stat ce-am stat, dar hai şi pe la alte case, c'aşa-i frumos, nu?

Vraja lui Garabet Ibrăileanu

Jurnalul National
16/07/2009

Aţi cunoscut vreodată pe cineva care să atragă în jurul lui oamenii fără cel mai mic efort? Aţi ascultat un om care să vorbească aievea cu geniile lumii, la persoana I? Un profesor de care studenţii nu fug, ci umplu sălile până la refuz? Ei? Nu? Păcat. A existat. Era Garabet Ibrăileanu.



Literatura românească îi este profund îndatorată. Lumea românească a literelor n-a mai fost aceeaşi de când G. Ibrăileanu cu al său "Spirit Critic" a apărut parcă de nicăieri în această lume atât de specială.

CALEA MOLDOVEI
Privind drumul parcus de G. Ibrăileanu de la naştere şi până la afirmarea sa deplină, poţi observa că aproape întreaga Moldovă i-a fost şcoală. Nu degeaba poate, mai târziu, autorul şi criticul literar Ibrăileanu acredita ideea superiorităţii spiritului critic moldovenesc asupra celui muntean. La 21 mai 1871, în Târgu-Frumos se năştea Garabet Ibrăileanu, fiul lui Teodor Ibrăileanu şi al Mariei (Marcovici). Casa în care s-a născut viitorul critic şi istoric literar, eseist, pedagog, redactor literar şi romancier român are în spate o istorie interesantă. Fost han, acolo a trăit inclusiv prima femeie medic chirurg din România, Marta Trancu-Rainer. În prezent, casa a devenit şcoală generală.

De la Târgu-Frumos, Ibrăileanu a plecat la Roman, la moşia de la Poiana lui Iuraşcu. Mărturisea autorul în amintirile sale: "Aici, la Poiana lui Iuraşcu, am cunoscut întâi natura. Cea dintâi amintire de lună o am de aici. Veneam într-o seară cu mama mea şi cu alţii de la iaz spre casă. Era lună plină (...) Cel mai frumos lucru de-acolo pentru mine erau poate iazul şi moara. Şi cred că, în adevăr, era un iaz foarte frumos. O bucată era lung şi trist, singuratic. O altă bucată, cu malurile pline de verdeaţă şi de copaci. Iar moara avea ceva nemaiauzit de misterios". Acum, Poiana lui Iuraşcu s-a pierdut. La Roman, nimeni nu mai ştie să-ţi spună unde se afla. Natura lui Ibrăileanu pare că s-a ascuns. Iazul şi moara şi-au pierdut în neant siluetele. Acum doar vântul mai macină praful. Iar iazul, iazul poate fi oricare din cele care înconjoară, ca o salbă de păcate, Romanul.

Bârladul şi Bacăul îl găzduiesc şi ele din vreme în vreme pe Ibrăileanu. Iar apoi, drumul vieţii l-a purtat la Iaşi. Ce oraş! Ce oameni! Ce poveşti!

PAŞII DIN DEALUL COPOULUI
În Iaşi, poveştile literaţilor se adună şi merg împreună pe Copou. De la grupul statuar al voievozilor de frunte ai românilor şi până sus la casa-muzeu a lui Mihail Sadoveanu, paşii lui Eminescu se ating cu cei ai lui Creangă, îi iau urma lui Sadoveanu şi toţi se dau în lături cu respect când se întâlnesc cu cei ai lui Garabet Ibrăileanu. "Adela" l-a recomandat ca scriitor. Dar el, Ibrăileanu, a fost mult mai important ca şi istoric şi critic literar, pedagog.

Un liceu îi poartă numele cu respect. Dar nu pentru că aici ar fi predat criticul, ci pentru că, după cum spunea profesorul Albu Elena, de la catedra de Limba şi Literatura Română a Liceului "Garabet Ibrăileanu", "În Iaşi umblă legenda paşilor lui pe Dealul Copoului, pe aici, la noi".

Pentru cei care nu fac parte din lumea academică, ori din cea a literelor este poate greu de înţeles dimensiunea uriaşă a lui Ibrăileanu în lumea Iaşilor, a literaturii române. Nu doar un liceu îi poartă numele, ci şi Catedra de Literatura Română a Universităţii Al.I. Cuza. Aici, la universitate, Ibrăileanu a predat mai bine de 20 de ani, între 1908-1934, cu o pauză între anii 1911-1912, când postul său a fost ocupat de Eugen Lovinescu.
PROFESORUL IUBIT
Dacă vrei să vorbeşti cu un om avizat, cu un om care să-ţi poată spune aproape totul despre Ibrăileanu, atunci ar fi bine să te rogi, să te poată primi un alt mare erudit al Iaşilor. Profesor dr. docent Gavril Istrate, filolog şi istoric literar al Universităţii ieşene. Are 95 de ani, o uriaşă experienţă de viaţă, o inteligenţă sclipitoare şi o memorie extraordinară. A făcut parte din ultima serie de studenţi ai lui Ibrăileanu.

Ca să discuţi cu dânsul, trebuie să-l vizitezi acasă. Neapărat, cineva trebuie să-ţi facă intrarea. Am avut noroc de bunăvoinţa dlui profesor Valentin Talpalaru. Dânsul ne-a introdus în locuinţa marelui Gavril Istrate.

De cum intri, simţi că pătrunzi într-un soi de templu, de loc cu o puternică încărcătură sufletească, mintală. Dl Istrate ne aşteaptă în bibliotecă. Între dânsul şi noi stă o mică redută. Cărţi. Multe cărţi. Teancuri. Spatele-i este flancat de o imensă bibliotecă. Iar dânsul se uită cu ochi plini de vioiciune la oaspeţi. Mai mare bucurie decât să-l rogi pe dânsul să-ţi vorbească despre profesorul său, G. Ibrăileanu, nici nu poţi să-i faci. Imediat, se pune în funcţiune o "maşinărie" a timpului, a amintirilor.

"Eu am avut şansa să fac parte din ultima serie de studenţi care l-au ascultat pe el, la începutul anului 1934, vreo şase-şapte lecţii. El era bolnav. Noi insistam mereu pe lângă asistentul lui ca el să vină la curs, să-l vedem. Într-un final, a venit. Ei bine, noi, în vremea aceea, nu-l puteam compara cu nimic. Cursurile lui începeau de obicei la ora 16:00. Dar noi, studenţii din anul I, eram în sală de la ora 14:00, dar nici atunci nu aveam loc în bănci! Ne aşezam pe jos, aşterneam o gazetă sau o hârtie sub noi şi luam notiţe pe genunchi. Ibrăileanu nu avea o expunere propriu-zis narativă. El făcea dialog. Ajungea la un moment dat să se contrazică cu Nicolae Iorga. Spunea: «Domnule Iorga, dumneavoastră sunteţi un om căruia literatura, viaţa românească, vă este profund îndatorată şi nu ştiu dacă vă va putea plăti vreodată datoriile. Dar nu vă supăraţi, în problema aceasta nu aveţi dreptate!». Când spunea «domnule Iorga», noi toţi priveam prin sală, dar ce? Iorga e cu noi în sală? Unii dintre noi veneau la Iaşi chemaţi tocmai de mândria de a ne numi elevii lui.

Vorbea cu atâta convingere, că nu se putea spune nimic altceva. Noi, ca studenţi, se zice că aveam şi noi opiniile noastre, dar, în unele probleme în care noi spuneam ceva şi el ne contrazicea, noi ne bucuram! În loc să ne supărăm că ne demontează afirmaţiile, noi ne bucuram! Se bucura de o popularitate deosebită. Ajunsese la concluzia că prin bunătate poţi face foarte multe lucruri.

Ca om, era oarecum curios. Cine nu-l cunoştea, rămânea pe gânduri. Era puţin terorizat de ideea că se poate îmbolnăvi. Dădea mâna cu tine şi pe urmă se ştergea cu spirt." Teama de boală, de moarte, era depăşită poate, de teama de foc. Teama de mulţime îl chinuia de asemenea. Peste toate însă, chipul emblematic al lui Garabet Ibrăileanu, sau Cezar Vraja, după cum îi plăcea să semneze, a rămas peste veacuri la fel de distins, de apreciat, de elogiat.
Curriculum Vitae
1871 - la 23 mai se naşte la Târgu-Frumos (Iaşi) Garabet Ibrăileanu, fiu al lui Teodor Ibrăileanu şi al Mariei (Marcovici).

1876 - la 17 septembrie, copilul rămâne orfan de mamă

1878 - G. Ibrăileanu începe cursurile şcolii primare din Bacău, apoi este transferat la Roman.

1891 - Studentul la Litere Ibrăileanu devine bursier al Şcolii Normale Superioare, urmând Secţia istorico-filosofică. Colaborează la organul socialist "Munca" din Bucureşti, sub pseudonimul Cezar Vraja.

1895 - G. Ibrăileanu obţine titlul de licenţiat în Ştiinţele istorico-filosofice.

1900 - Este numit profesor de Limba română la Liceul "C. Negruzzi" din Iaşi.

1901 - La 5 iulie, Elena Carp, fostă colegă de facultate, îi devine soţie.

1908 - Este numit profesor suplinitor la catedra de Istoria literaturii române de la Facultatea de Litere din Iaşi.

1912 - G. Ibrăileanu publică teza de doctorat, "Opera literară a dlui Vlahuţă". Este numit profesor titular la Facultatea de Litere şi Filosofie.

1936 - La 11 martie, G. Ibrăileanu se stinge în Sanatoriul "Casa Diaconeselor" din Bucureşti. Este incinerat la 12 martie.

1948 - Academia Română îl proclamă membru post-mortem pe Garabet Ibrăileanu.

Munca literelor
În 1889, la 1 iulie, în urbea Romanului apare revista socialistă "Şcoala nouă", editată şi scoasă de G. Ibrăileanu, Panait Moşoiu şi Eugen Vaian. Este momentul în care Ibrăileanu debutează cu pseudonimul Cezar Vraja. Anul 1906 marchează apariţia la Iaşi, în luna martie, a revistei "Viaţa Românească".

Revista este redactată de G. Ibrăileanu, directori fiind C. Stere şi Paul Bujor. Ibrăileanu conduce revista până în 1933.

În 1909, la Editura "Vieţii româneşti" apar volumele "Spiritul critic în cultura românească" şi "Scriitori şi curente", două volume importante ale lui Ibrăileanu. În 1919, la iniţiativa lui G. Ibrăileanu, apare revista "Însemnări literare", cu doi redactori de marcă, Mihail Sadoveanu şi G. Topârceanu. În perioada 1924-1925, se conturează "Adela", romanul-simbol al autorului. 1930 este anul în care apare volumul "Studii literare", precum şi studiile: "Creaţie şi analiză", "Nume proprii în opera comică a lui Caragiale".
Casa Pogor
La Iaşi, Casa Vasile Pogor înseamnă Muzeul Literaturii Române. Aici, în casa în care se întâlneau membrii Societăţii Literare "Junimea", vizitatorii pot admira documente, obiecte, lucruri personale care au aparţinut marilor personalităţi literare ce au bătut pragul casei muzeu ori drumurile Iaşilor. Aici, Garabet Ibrăileanu are colţul său. Un locşor în care manuscrise, fotografii sau obiecte care amintesc de munca marelui critic literar vin să te introducă, măcar un pic, în lumea autorului. Păşeşte cu grijă, vizitatorule. Priveşte, admiră, gândeşte. Eşti într-un templu literar! Casa Vasile Pogor!

Mărturie argheziană
Tudor Arghezi, marele poet, considera că unele dintre cele mai plăcute emoţii trăite de el sunt cele în care el şi criticul literar stăteau de vorbă. Momentele unor oameni aleşi.

Arghezi spunea: "Viaţa românească a fost Ibrăileanu: cum ar putea condeiul să-mi tacă? Unele dintre cele mai frumoase emoţii le-am trăit stând de vorbă cu acest om de personalitate şi ascultându-l mut... Ibrăileanu, într-adevăr, a dat literelor româneşti publicaţia cea mai de seamă, s-a identificat cu ea, ca două triunghiuri echilaterale suprapuse: unul de azur".

Mărturii despre un om mare, cum n-a mai fost altul
Garabet Ibrăileanu a fost unul dintre criticii literari de marcă ai românilor. Îl putem aşeza alături de Titu Maiorescu şi Eugen Lovinescu. Fiecare dintre ei a marcat literatura română, evoluţia şi curentele ei. Despre Garabet Ibrăileanu, foarte mulţi autori au lăsat în urmă mărturii. Vorbe despre un om cum n-a mai fost altul. Bun, sincer şi, ceea ce am putea numi în limbajul de astăzi, "un profesionist desăvârşit". "Viaţa Românească", revista gândită şi înfiinţată de el, a fost una dintre cele mai importante apariţii în peisajul Moldovei. De la Mihail Sadoveanu la alţi mari autori, mai toţi şi-au făcut, dacă vreţi, un soi de ucenicie pe lângă marele erudit şi cărturar care a fost Garabet Ibrăileanu.

"Vervă, spirit, bun-simţ, spontaneitate, humor, cinste intelectuală, bună-credinţă, convingere, decenţa în invective şi seriozitate în argumente, iată lucruri care astăzi sunt uitate. Ce distanţă până la bârfeala pompoasă şi la găleţile de murdăriri ale zilelor noastre! Ibrăileanu a fost un spirit înzestrat cu un perfect echilibru al însuşirilor spirituale. Rar om care să aibă în acelaşi grad, delaolaltă, calităţile de inteligenţă şi de suflet, de intuiţie şi de raţiune, de simţire şi de pricepere intelectuală! Cu el dispare un critic complet, capabil să îmbrăţişeze şi să judece cu competenţă o întreagă cultură!", spunea în 1936 Al. Philippide, lingvist şi filolog, membru titular al Academiei Române.

Tudor Vianu spunea, la rândul lui: "Prestigiul lui Ibrăileanu provine din dezinteresarea, din modestia, din absoluta lui lipsă de vanitate, din pătrunderea neobişnuită a inteligenţei lui, din intransigenţa şi pasiunea lui luptătoare, din marea lui vocaţie pentru prietenie, din devotamentul lui, adică dintr-o totalitate de însuşiri intelectuale şi morale rareori întâlnite la acelaşi om. Prin acest prestigiu, Ibrăileanu a susţinut o mişcare de cultură, în care trebuie să recunoaştem una din etapele cele mai însemnate din trecutul democraţiei româneşti".

"Niciodată încă nu se pomenise ca elevii bolnavi, cu impresionante ascensiuni termice, scuturaţi de frisoanele suferinţelor să părăsească patul lor de boală, să evadeze din infirmerie, ca să asiste, cu preţul vieţii lor, la acele ceasuri de literatură, în care se-nflăcăra în vâlvătăi uriaşul suflet al lui Ibrăileanu"
I.I. Mironescu - scriitor

"Când intra în sala de curs, impunea prin figura-i de patriarh şi spiritul lui ne copleşea gândurile. Niciodată n-am avut aşa de mult impresia că lucrurile despre care vorbea profesorul erau smulse din sufletul lui"
Gavril Istrate - dr prof. Docent

Moldova, ţinutul poleit de Creangă cu slove de aur

Jurnalul National
10/07/2009

Haideţi la drum! Nu vă luaţi multe cu voi! Mergem să întâlnim Copilăria, Răzeşul, Scriitorul, Autorul de Geniu Ion Creangă. Humuleşti. Poveşti despre un om care a poleit cu slove de aur ţinutul Moldovei.


Sunt oameni şi locuri. Simboluri şi vise. Când te gândeşti la Ion Creangă, sunt locuri speciale pe care trebuie să le vezi măcar o dată în viaţă. Casa natală, Bojdeuca din Ţicău - Iaşi. Şi nu numai. Ţinutului Moldovei trebuie să-i surprinzi viaţa, frumuseţea, unicitatea. Altfel acum, ea păstrează totuşi acel spirit frumos care l-a călăuzit pe Creangă toată viaţa.

HAI LA HUMULEŞTI!
De cum te apropii, o emoţie puternică te cuprinde. Ochii se măresc, pupilele se dilată şi inima-ţi bate tare, tare, ca o tobă în sărbătore. Eşti la Humuleşti. Ia uite! Nici nu apuci să ajungi la Nică acasă şi te opreşte Smărăndiţa! Şi, dacă nu te opreşte fata popii, sigur îţi atrage atenţia glasul povestitorului şi ochii bulbucaţi ai ursului împăiat din curtea vecină. Hai mai lasă-i! Gard în gard cu ursu' e casa natală a lui Ion Creangă. Nu mergi la ea mai întâi? Ba da!

Hai cu noi! Intră, plăteşte biletul şi... hai în casă! Apleacă-te, casa e scundă, te obligă să te apleci. Mici mai erau răzeşii, domnule! De cum păşeşti înăuntru te luminezi. Mai ştii când citeai? Doamne, ce mai râdeai! Şi câţi râdeau cu tine! Fără o clipă de răgaz, amintirile tale despre amintirile lui, ale lui Creangă, îţi năvălesc în faţa ochilor... Ho breeee! Nu daţi năvală! Nu vin turcii! Vin în schimb mâţele! Le vezi în toate culorile mâţeşti, cum se-întrec până la stâlpul hornului să se joace cu motoceii!

Tu să nu stai potolit, cum îi legea firii, repede să le smotoceşti o lecuţică! Ia vezi, uită-te bine! După cuptor, nu-i ascuns Nică? S-o fi tupilat pe după el! Din păcate nu-i. Şi toată bucuria ta parcă îşi pierde din culoare. Cumva se estompează. Imaginile vin mai greu. Eşti până la urmă într-un muzeu. Casa Memorială Ion Creangă. Humuleşti, Târgu Neamţ.

Casa în care s-a născut Ion Creangă, în care a început a merge copăcel sprijinindu-se de "prichiciul vetrei cel humuit", poartă amintirea veche, veche a foştilor săi stăpâni. Familia Creangă. Cu tatăl Ştefan Ciubotariu, mama Smaranda şi cei opt prunci: Ion, Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile şi Petre. Fără îndoială, mulţi dintre voi aţi citit "Amintiri din Copilărie". Descrierea Humuleştiului, cu a sa vatră a satului, cu Delenii şi Bejenii.

Ajuns astăzi parte integrantă a municipiului Târgu Neamţ, locul naşterii lui Ion Creangă păstrează ca prin vis amintiri din acele vremuri. Pe unde erau lanurile sătenilor acum este drum mare de beton, o uliţă de secol nou, XXI. Fără îndoială, puterea gândului îşi face aici lucrarea de licenţă. Pe baza imaginaţiei, zi de zi, zeci sau poate sute de turişti vin să vadă locul din care a pornit a se ridica în lume marele nostru povestitor.

Fiecare caută să descopere cât mai multe elemente din poveste. Oricare mâţă ce trece prin zonă sigur e una care n-a crăpat încă jucându-se cu motoceii şi orice cireş, dacă este în zonă, poate fi cel al Mătuşii Mărioara! Prispa de lut pe care un anunţ mare te invită să nu păşeşti, casa veche, răzeşească, cu cele două camere ale ei, amenajarea interioară care reproduce fidel imaginea zugrăvită de Creangă în Amintiri din Copilărie, toate te invită la visare.

Descoperă şi tu, aşa cum o fac zi de zi atâţia şi atâţia! Îmi spunea un muzeograf, Ceauşu Silviu: "Numai în luna iunie am avut peste 20.000 de vizitatori". Oameni mari şi oameni mici, vise mari şi vise mici! "Mamiii!!! Ăsta-i cireşul?" "Ăsta e!" Deşi tu ştii că nu este, dar... nu poţi intra în povestea copilului! Lasă-l să vadă cu gândul, să audă, să simtă! Inima ţi se înmoaie când îi vezi pe micii pui de om încercând parcă să recompună un puzzle, un tablou fărâmiţat în mii şi mii de bucăţele.

Până la urmă nu vorbim doar despre un om, vorbim despre copilărie, despre jocurile ei, despre bucuriile, despre trăirile şi întâmplările ei.
Copilăria pruncului român!

Hei! Dar cum te fură melancolia! Parcă uiţi tot ce a însemnat de fapt Ion Creangă şi te rezumi la a vedea în căsuţa de la Humuleşti universul copilăriei! Ce-i drept, prima dată, scrise de Creangă, o să citeşti poveştile, povestirile, Amintirile. Pe urmă? Pe urmă vin altele. Hai mai bine să ne bucurăm de Humuleşti!

POVEŞTI ÎMPĂIATE
Drumul modern pare singurul adus cu forţa lângă casa lui Nică. În jur, casele parcă şi-au păstrat stilul, parcă... sunt de acolo! Cu prispe, cu cerdacuri, cu de toate. În stânga curţii casei-muzeu, un "parc tematic" cu poveşti spuse la difuzor te invită să descoperi într-un mod... aparte lumea poveştilor lui Creangă. Pe cât de interesantă este ideea, pe atât de nelalocul lor sunt parcă toate vietăţile împăiate care-şi pierd blana, de mult pusă pe băţ, spre deliciul oamenilor.

Povestea ursului păcălit de vulpe e reprezentată chiar la început. El, ursul împăiat, cu ochii bulbucaţi, stă cam crăcănat lângă un loc ce se vrea balta din poveste. Coada n-o are, că doar... i-a îngheţat în baltă, nu? Vulpea stă cu fălcile deschise, şi-un peşte de plastic între ele, şi are o atitudine de neruşinată care râde cam... ca proasta de necazu' ursului.

Mai încolo, spre burta curţii, un manechin deghizat în moşneag stă cât îi ziua de lungă tolănit pe un scăunel şi-un şugubăţ de pui de răzeş, pare-mi-se că-i chiar Nică, îi tot bate capul. De ce-i bate capul? Păi i-l bate! Cum că bătrânelu' e chiar Moş Chiorpec Ciubotariu', moldoveanul ăla cam şugubăţ de-l mânjea, neruşinatul, pe Nică cu cremă de ghete pe la mustăţi! Să nu-ţi vină să râzi, bre? Păi... eu ştiu? Poate or mai şi râde unii...

Mai încolo... şi mai şi! Să vezi şi să nu crezi! Cum te uiţi matale o lecuţică mai pe dreapta... cuptorul cu motocei! Şi c-o mâţă împăiată lângă! Iiiiâ, măi omule! Chiar în halul ăsta, mă? Da' ce, păcatele ei, o făcut mâţa de-a meritat aşa soartă?! Când credeai că le-ai văzut pe toate, mai în fundu' parcului aista tematic, trei iezi, beliţi şi ăia şi puşi aşa de-a proasta să zică-n tăcere cum că-s amărâţii ceia din "Capra cu trei iezi", stau pe lângă o căsuţă şi cu ochii bulbucaţi, parcă ar vrea să fugă şi ei de... De? De lupul cel rău! Care lup, să nu stea şi el liniştit la răcoare în pădure, s-a gândit să se împăieze şi el niţel şi să stea băţos şi drept ca o beldie în soare şi cu limba scoasă, întinsă peste bot de parcă-l frigea temeinic botul! Să râzi, să te înfricoşezi?

Până dai un cap roată prin tematicul aista al lor, particular de altfel, dai cu capul pe sus de-o barză! Pusă şi ea să stea pe acolo cu o broască de plastic în cioc! Na-ţi-o frântă că p-asta no văzusem! Măi! Da' ce drăcovenie să mai fie şi aiasta? Parc tematic, mă omule! Cum de nu se sparie copiii când viu în dânsul... Nu poci ca să pricep!

Plin de vizitatori, semn bun de profit, parcul ţine loc parcă şi de sală de clasă... Tot soiul de mămici destoinice îşi chestionează, mai abitir ca profesorii, ţâncii despre tot! "Zii! Ce-s ăia? Iezi! Din ce poveste?". Ala micu' stă în dubii... Să nu-i pară copilul fraier, tot mămica răspunde: "Capra cu trei iezi!". Şi el repetă după mumă-sa, conştiincios. "Vezi, mamă, că ştiai?"
Altă mamă, altă întrebare. Nici un răspuns de la copil. "E din Amintiri, mă Radu! Oooof! Eu am terminat de douăzeci de ani şcoala şi mai ştiu, şi tu?" Progenitura, ruşinată, tace molcom... Poate ştie să răspundă la altă întrebare... Dacă nu, nu-l văd bine! Mi-e teamă că părinţii nu-l vor lăsa să-şi aleagă nimic de la tarabele de la intrare. Şi-ar fi păcat! Ca peste tot la noi, aici, în România, pe lângă muzee, numai tarabe pline cu lucruri "autentice"... româneşti! Pokemoni, săbii de prin Războiul Stelelor, ochelari de soare, făcături de Barbie şi câte şi mai câte! Că doar... noah... sunt şi ale noastre şi, mai ales, Nică a lui Ştefan a Petrei Ciubotariul tot cu chestiuni din astea se juca!

SMĂRĂNDIŢA BARMANIŢA
Gard în gard cu toate împăieturile cele, poţi să mergi la cârciumă "La Smărăndiţa". Cum la bar serveşte o femeie, întrebarea vine singură: Smărăndiţa? Păi... nu-i Smărăndiţa! Şi nici nu ştie doamna pe unde umblă. "Smărăndiţa popii mă interesează când n-am clienţi? Nu mai vine lumea, nu mai sunt bani! E criză!", îşi strigă femeia oful cu năduf. Ce-i drept, în cârciumă sunt doar câţiva clienţi care par că nu prea ştiu ce caută ei pe acolo. Urâte vremuri...

La câteva case de gospodăria lui Nică, într-o curte, păziţi straşnic de un ghemotoc de câine, doi copii de prin clasele primare se joacă în iarbă. Palete de badminton, rachete, maşinuţe, un întreg arsenal de mijloace de recreere. Se uită neîncrezători din spatele ochelarilor. Bunica, mai "dihai" decât ei! Cea mai curajoasă, mama, femeie straşnică, vine să vadă ce-i cu omul aista de tot îi deranjează copiii, peste gard! "Ion Creangă? Nică? E casa lui aici aproape. Nu am mers. O să-i duc şi pe copii. Om vedea." Nu pare prea interesat de discuţie.

Aflu oricum că nu s-a mai născut nici un Nică. Copiii sunt copii, dar... mai cuminţi, aşa. Nu mai umblă după pupeze, mai degrabă îşi pierd vremea în faţa calculatorului. Tovărăşii pe stradă? Prea puţine.

"Nu suntem o comunitate. A dispărut noţiunea aceea. Ne ştim între noi pe stradă. Dar atât. E fiecare cu treaba lui acum!" De aici, pe vremuri, în lumea românească s-a ridicat Ion Creangă, povestitorul nostru drag. Din Humuleşti la Broşteni, apoi la Fălticeni, la Şcoala de popi. De aici până la Iaşi nu l-a mai oprit nimic! Hai la Bojdeucă!

Descântec de vedenie la morţi!

Jurnalul National
13/06/2009


De-o frumuseţe sălbatică, Timocul sârbesc este plin de dealuri, văi, păduri... cimitire. Neîngrădite, cu monumente funerare foarte minuţios lucrate. Am plecat cu o delegaţie a Institutului Cultural Român să descoperim comunitatea românilor din această zonă, să realizăm o "Mediatecă".

Un proiect prin care încercăm să vi-i aducem mai aproape pe românii din Timoc. "Mediateca Românilor din Timoc." Alături de ICR am descoperit un tărâm incredibil.

POVESTEA ROSEI
În zona oraşului Bor, în satul Gamzigrad, circulă o poveste interesantă. Subiectul principal este Baba Rosa. Femeia care vorbeşte cu morţii. Sunt oameni care cred în puterile ei şi oameni care nu cred. Cei care cred sunt însă gata să confirme fără îndoială că ei au vorbit cu rudele lor plecate dintre cei vii. "Mergeţi şi-o să vedeţi!", un imbold pe care l-am auzit, poate, chiar de prea multe ori.

O mică şedinţă de grup şi treaba s-a hotărât! Mergem la Baba Rosa! Dar cine să fie cobaiul? Cine vrea să discute cu vreun subcombat? Ei, bine? Nimeni! Norocul nostru s-a numit Zavişa Zurj, un român din zonă implicat în mai toate proiectele care vizează comunitatea românească.

Fără să fie un credincios care s-ar aşeza în primele rânduri la o slujbă de biserică, nici prea păgân nu este... În el se dădeao luptă vizibilă între nepăsare şi teama de a da peste ceva ce nu ar putea controla.
Îşi dorea, dacă tot trebuia să meargă la căzătoare, să vorbească cu mama lui, Sârbinca, moartă de 15 ani. Dar, pe de altă parte... "Eu nu cred în aşa ceva, dar dacă o să ajung să cred? Nu vreau!" A întrebat câţiva oameni cărora Rosa le intermediase discuţii cu morţii ce ar trebui să facă, cu ce să meargă? Un plocon şi nişte bani. Zavişa a luat o tavă, dulciuri, turtă dulce, un ştergar, o lumânare neîncepută, flori. Hai la Baba Rosa!

La marginea satului este casa ei. O casă ca toate celelalte. Nici prea săracă, nici bogată, nici căzută, nici îngrijită. Câteva găini şi câţiva câini "pitici" completează tabloul în care femeia îşi primeşte oaspeţii. Ne-a primit şi pe noi. Părea bucuroasă de aşa oaspeţi veniţi de departe, poate doar pentru ea! Zavişa i-a spus ce vrem, ce vrea el. Dorul de mama Sârbinca îl făcea să treacă şi peste ultima urmă de îndoială.
ŞUETĂ ÎNTR-UN PAHAR CU APĂ
La început, în mijlocul curţii, Rosa a povestit cum a căpătat ea har. Apoi ne-a invitat în casă. În prima cameră, una ce primise rol de bucătărie, dar şi de "cabinet lucrativ". Ea s-a aşezat la o masă şi, urmărită de o mică mască de carnaval model Veneţia, a luat ploconul adus de Zavişa, asigurându-l că tot ce a adus la mama lui va ajunge, ea nefolosindu-se de nimic.

Căzătoarea a aprins o lumânare şi în faţa ei a pus un pahar plin cu apă. A descântat cu un cuţit şi încet, încet a anunţat triumfătoare că spiritul femeii decedate e alături de ei. L-a chemat pe bărbat să se uite în pahar, fix din spatele ei, să vadă umbra femeii. Cum Zavişa nu vedea umbra bine, femeia i-a explicat că mama lui stă într-o parte, e cumva în umbră, din această cauză Sârbinca nu se vede în pahar prea bine. Nu foarte covins, Zavişa a văzut totuşi o umbră în pahar.

Să fi fost oare a mamei sale sau a flăcării lumânării? Fără să aibă vreo reacţie adversă la prezenţa spiritului din pahar, Rosa a început o conversaţie în trei.Ea, Zavişa şi... Spiritul. Despre cei morţi, numai de bine! "Sârbinca e mulţumită de tine! I-ai dat 3 rânduri de haine de pomană. Îi plac, dar cei cărora li le-ai dat nu prea le mai poartă! Întreabă de tine, de femeia ta. Ai copii? Văd că ea zice că ai... Ea mai e cu cineva acolo, dar nu văd, că stă într-o parte!"

...Discuţia dintre femeie şi "client" este aproape monopolizată de aceasta. Pune întrebări des, dar tot ea oferă şi răspunsuri. Zavişa pare că doar alege dintre variantele date de meştera în convorbirile cu subcombaţii. Când variantele de răspuns nu prind realitatea măcar de-un picior, subit, căzătoarea mai dă o tură de cuţit prin pahar, până îi vin în minte alte variante, ori, după cum spunea ea, Sârbinca îi dă alte răspunsuri... La câteva nereuşite, Rosa reuşeşte să atingă câteva puncte fierbinţi pentru Zavişa. Neîncrezătorul de la început devine nedumeritul şi apoi cre­dinciosul în puterile Babei Rosa.

Mesajul discuţiei este unul cât se poate de pacifist. Celui plecat dintre cei vii îi este bine. Locul în care domiciliază este unul plăcut. Viaţa de după moarte decurge bine pentru Sârbinca şi-i aşteaptă liniştită pe ai ei să vină când ceasul vieţii nu va mai putea fi întors cu nici o cheiţă. După aproape o oră de spiritism, Zavişa pare împăcat, Baba Rosa mulţumită pentru că a rezolvat încă un caz, iar spectatorii, nedumeriţi! Să fie har, să fie scamatorie? Umbra în pahar îşi schimbase poziţia, dar şi lumânarea arsese, lumina flăcării cădea pe pahar altfel. Să fi fost vreo legătură?
INIŢIATĂ DE DIVINITATE
Povestea Babei Rosa despre iniţierea ei în ale "vedeniilor" este fascinantă. Ireală! Spune că pe la 12-13 ani a început să "cadă". Pe nepusă masă, o cuprindea un somn atât de adânc, "de puteai să tai lemne pe mine". Stări care anunţau un har aparte... De altfel, ea crede că ar fi putut moşteni harul vorbelor "morţeşti" de la bunica ei. Pe măsură ce creştea, stă­rile se intensificau. La statutul de "că­ză­toare" a ajuns însă mai târziu. Atunci când era deja mamă, o femeie matură.

Primele "tatonări cu morţii" datează de pe vremea când fiul ei îşi satisfăcea sta­giul militar obligatoriu. Vorbeşte despre "Ei", nenumindu-i. Abia după ce o asculţi mai mult timp îţi dai seama că vorbeşte despre Sfinţi, ba chiar despre Dumnezeu. "Când s-a dus copilul meu în armată, el trei săptămâni a fost dat dispărut în război. A fost ţinut la spital trei luni. Într-o zi, după ce el se întorsese acasă din armată, eu am adormit, pe la amiază. Au venit atunci şi m-au luat cu ei. Şi m-au întrebat: «Vrei să fii cu noi sau vrei să luăm ochii la copilul tău?». Le-am spus să-l lase în pace pe el şi eu voi merge unde vor dori. După ce m-au vizitat ei, pe băiatul meu l-au luat iar în armată, dar a scăpat cu bine."


CĂPĂTAREA HARULUI DEPLIN
O dată ce femeia şi-a dat acordul pentru a deveni liantul dintre vii şi morţi, mai erau doar câţiva paşi de făcut. Rosa povesteşte momentul în care a primit ceea ce ea numeşte "harul divin". "Eram bolnavă de picior. Numa' mă târam aşa, pe lângă sobă. Într-o zi, părinţii mei au plecat şi s-au dus la o colibă a noastră, în altă parte. Eu m-am culcat. Abia puteam să dorm de durere. Era în plină zi.

Am închis uşa de la casă şi am lăsat-o deschisă pe cea de la dormitor. M-am pus în pat să dorm şi numa' dintr-o dată s-a deschis uşa şi a intrat un om. Mândru, mândru tare era, în ţoale frumoase. A vrut să închidă uşa şi i-am zis s-o lase aşa. M-a întrebat dacă mă doare piciorul. Mă durea." "Vrei să-ţi treacă la picior să nu te mai doară?", a întrebat-o bărbatul. "Doamne! Da' unde să audă Dumnezeu aşa ceva să mă lase, să nu mă mai năcăjesc atâta?", răspunse Rosa. Omul a venit şi s-a aşezat pe marginea patului.

A întrebat-o dacă vrea s-o vindece, dar şi să o însemne, s-o facă "căzătoare". Femeia a încuviinţat."Tâta că acum îţi trece, trebuie numai să vrei tu!" "Vrei să te însemnăm acum?", a întrebat-o iar. "Vreu, di ce să nu vreu?" De trei ori a lovit-o peste picior însemnând-o, dându-i în acelaşi timp şi harul vederii pentru cei vii şi cei morţi.
URSITOARELE PĂMĂNTULUI
Odată însemnată, femeia avea să realizeze un lucru şi mai terifiant. Dacă ar fi să dăm crezare absolută vorbelor ei, atunci "iniţiatorul" ei ar fi nimeni altul decât Iisus Hristos!

"Când El se ridică zise: «Uite, acum îţi vin trei muieri. Da, trei mai tinere şi una mai băetrână. Da, aia e muma mea! Da, alea tinere sunt cele de tu trebuie să asculţi de ele şi ele de tine». În cameră intrară trei femei. Toate cu părul pe spinare. Una mai mică, una mai mijloioară şi una mai mare, mai bâtrâioară."

Cea mai mare spune: "Doamne, Doamne, să asculţi, să-ţi spun toate slujbele, toate ce iaste pe pământ". Cea mijlocie întăreşte cuvintele primei femei: "Păi, io, zic cum a zis asta, aşa zic şi io, iar aşa!". Cea de-a treia femeie, cea mai mică, îi dezvăluie Rosei identitatea lor: "Cum zic io aşa să zici şi tu şi aşa să rămâie! Noi suntem ursitoarele tuturor!". În discuţie apare din nou primul vizitator, Bărbatul. Acesta, indicând-o pe Ursitoarea bătrână, spune: "Da, asta e muma mea! E Sfânta Maria Mare, muma mea! Ia să-ţi povestească ea ce să faci!".

Un dialog uluitor! Dintr-o dată, în casa Rosei erau Ursitoarele pământului, iar cea mai experimentată dintre ele era Sfânta Maria! O sfântă pe care Rosa o descrie ca fiind: "O femeie mândră, mândră! Şi cu o pânză albă până la pământ". Proaspăta căzătoare primeşte indicaţii de la sfântă: "Când vezi umbra după tine, tu să ştii că eu sunt! Să spui să ţină lumea postul, să ţină sărbătorile. Să nu plece cu vacile şi să nu-şi facă carne friptă. Să zică «Sfânta Maică Maria şi Dumnezeu să fie cu noi! Şi să meargă cu noi!... Toate să fie tot cum zicem noi!»".

Punctul final al iniţierii aduce în atenţie un alt personaj. "Ele se pierdură. Veni unul cu barba mare, nerasă şi zice: «Eu unul mai mult te-am necăjit. Da' acum să ştii că eşti o slobodită de la noi de la toţi, de la 44 de inşi!». Şi să ştiţi că eu îi cinstesc pe toţi 44 de Sfinţi! 44 de Praznice. Şi el s-a şi pierdut. Cel de-a venit primul s-a întors şi a început să meargă încet, ca un om. Şi eu i-am zis: «Să închizi uşa de afară, dar p-asta s-o laşi deschisă!». El îmi zice: «Nu te mai culca!»." Somnul omului l-a avut în continuare Rosa. Somnul spiritului însă spune că nu a mai atins-o niciodată.

De ce a murit viţelul? Mai bine mureai tu!

Jurnalul National
22/05/2009
Conform planificării, viţeii româneşti trebuiau să crească mari şi frumoşi, mai ceva ca în Danemarca.În realitate, fermele zootehnice se aflau la limita subzistenţei
Grija pentru resursele statului depăşea uneori ridicolul. Limbajul folosit de puternicii mai mici sau mai mari ai vremurilor lui 1989 friza bunul-simţ. Tovarăşii colectivizaţi trebuiau să îndure. În Ialo­miţa, la Moviliţa şi Roşiori, campania de primăvară aducea cu sine controale peste controale. Planuri, temeri. Iar birourile Direcţiei pentru Agriculură de la Slobozia dădeau frisoane colectiviştilor.


GĂINUŞA, SPAIMA ŢĂRANILOR
La Moviliţa, amintirile negative au un numitor comun. Tovarăşa Găinuşă. O femeie dată naibii, cum s-ar spune, spaima CAP-ului. Emil Fătu, fost şef de fermă, povesteşte: "Când ve­neau cei de la partid, de la judeţeană, eram pe sârmă. Jucam pe sârmă. Era secretara de partid Găinuşă. Era spaimă femeia asta!".

La Roş­iori, fostul şef de fermă Ceapă Lazăr-Lică vor­beşte despre discuţiile purtate cu şefii de la ju­de­ţeană. Pentru aceştia, viaţa unui viţel părea să valoreze mai mult decât cea a unui om. "Dacă în noaptea asta murea un viţel, a doua zi di­mineaţă la ora 5:00, în cabinetul primului se­cretar trebuia să fie şeful de fermă, veterinarul şi preşedintele de colectiv. Te întreba de ce a murit viţelul. Dar nu te întreba dacă aveai ce să-i dai să mănânce. Doar atât. De ce a murit? Păi... că a murit. Dar de ce nu ai murit tu? De ce?"

PE DRUMUL CU FÂNTÂNI
Atât Moviliţa, cât şi Roşiori sunt două co­mune mari. Străzile sunt largi şi lungi. Mai că par bulevarde. Casele îngrijite. Oamenii li­niştiţi.

Roşiorii erau înainte un adevărat centru de neveste. Se dusese vestea nu doar în Ialomiţa, ci şi în Călăraşi, de frumuseţea fetelor de aici şi mai ales a faptului că multe sunt de măritat. Oamenii satului erau şi sunt muncitori. Odată ce s-au trezit colectivizaţi, nu au renunţat la muncă.

Au schimbat doar stăpânul. Nu mai munceau pentru ei, ci pentru... CAP, pentru Tovarăşul Stat. Şi acum, ca şi atunci, legătura între comune se face printr-un drum lung de 5 km. Plopi înalţi îl străjuiesc de zeci de ani. Iar din loc în loc, călătorul putea să se opreas­că la una dintre fântânile cumpănite. Peisajul părea aproape idilic. Ar fi mers de minune un tablou cu ţăranul cooperatist ieşit din porumbul ce normal că dădea producţie-record, să se adape la o fântână îngrjită după nor­mele din vremurile trecute. Înainte, fiecare comună îşi lua 2,5 km de drum şi-l îngrijea cât putea de bine. Movi­liţa, ca o comună veche ce era, iar Ro­şiori, ca una prospăt ieşită de sub oblă­dui­rea primeia. Agricultura era ocu­paţia principală. Şi atunci, ca şi acum.

CU SĂPUŢA-N SPATE
Emil Fătu, fost şef de fermă în 1989, povesteşte despre agricultura Movi­liţei, despre Campania de primăvară. "Până să se înceapă campania făceam o şedinţă mare cu tractoriştii, cu oa­menii, pregăteam uneltele şi... începea campania. La început pregăteam terenurile, se băga discul. Prima dată se semăna sfecla de zahăr. Apoi floa­rea-soarelui, porumbul şi apoi fa­solea. Erau două ferme de câmp şi una de legumicultură.

Dimineaţa, membrul colectivist lua săpuţa la spinare şi pleca la câmp. Erau zile de muncă, la procentaj. 260-280 de zile. Cine nu îşi făcea zilele... a ieşit cu pensia mai mică." Nea Emil nu poate totuşi să nu po­ves­tească despre vrednicia consătenilor. Aveau un CAP... Era printre primele din judeţ.

Pe lângă fântâni, oamenii locului au ridicat şi multe troiţe, cruci. Chiar şi în vremea regimului comunist şi-au menţinut obiceiurile, dar cu atenţie sporită la... neprevăzut. "Pe aici oamenii sunt credincioşi, merg la biserică, se închină. Dar când era de muncă nu aveam ce face. Încercam să mergem şi colo, şi colo. Săr­bătorile se ţineau. Dar numai dacă nu era treabă, dacă nu era o bubuială, o treabă urgentă."

Dar cum a ajuns şef de fermă? Nea Emil spune că: "Aşa ne-a adus timpul... Era răspunderea mare. Aveam 2.000 ha asupra mea. Eu eram gestionarul lor. Erau inginerul-şef şi şefii de echipă. La arpagic era o muncă... era o căldură mare când se scotea ăla! Mareee! Îl scoteai bob cu bob. Se pu­nea şi tutun. Era o muncă şi cu tu­tunul... să-l fereşti de ploaie, să-l pă­puşeşti, să-l înşiri. Era muncă mare, dar scoteai şi bănuţi pe el! Sfecla era plătită prost, dar muncă multă!".

Contractele cu statul nu erau străine nici de Moviliţa. Erau obligaţi să dea un porc pe an. Dacă nu produceai în gospodărie proprie... cum­părai. Mai ales cei ca Emil Fătu, în conducerea CAP-ului local. Atenţie! Nu mergea orice porc. "Trebuia să aibă vreo 80 kg. Uneori, în loc de porc, duceai vreo trei oi... La sfârşit de an se trăgea linie. Puteai să iei un bănuţ grămadă... sau mai puţin."
SISTEMUL DE IRIGAŢII, IMPECABIL
Radu Nicolae era un fel de şef peste sistemul de irigaţii al Moviliţei în 1989. Despre sistemul comunei, nea Radu afirmă: "Vreau să vă spun că din punctul ăsta de vedere era o treabă foarte bună! Nu ca acum! În cea mai josnică condiţie s-a ajuns. Era altă treabă cu irigaţiile! Erau sistemele puse la punct, era treaba bună! Se irigau minimum 500 de hectare din cele 2.000 ale CAP Moviliţa! Mergea totul strună! Era bine!

După mine, din punct de vedere al muncii pă­mântului ăsta era mult mai bine atunci. Păi, exista să găseşti o palmă de teren nelucrat? Să vezi un răzor mai lat, o fâşie nearată? Nu exista!". Pe cele 2.000 de hectare agricole ale co­munei, în toamnă se însămânţau culturile de grâu şi orz, 500 ha. Poate şi rapiţă. În primăvară se puneau floarea-soarelui, porumb, fasole, sfeclă de zahăr. Se cultiva inclusiv tutun. În ferma de legume se cultivau tomate, ardei, vinete, castraveţi, varză.

Produsele legumicole se va­lorificau pe bază de contracte cu fabrici ale statului. Cerealele însă "se valorificau în pieţele din toată ţara, unde se găseau preţuri bune". Radu Nicolae poves­teşte cum numai doi mici reacţionari nu au vrut să intre la CAP. "Dar ei nu făceau mai nimic. Pă-mântul lor era rătăcit pe la 50-100 km. Ca să-şi bată joc de ei, le dădeau aşa departe loturile. «Pâmânturile s-au comasat, tu nu ai intrat în CAP, unde să-ţi dăm? Dacă nu ai vrut să fie la grămadă cu al nostru...»"

Fostul colectivist îşi aduce aminte de lozinca preferată, spune el, de Ceauşescu: "Pământul este al celor ce-l mun­cesc". Omul consideră că, oricum, dacă cineva putea agonisi pe vremea lui '89, atunci acela era cooperatistul, ţarănul din CAP. "Era vorba de zile de muncă. Munceai cât trebuia, ţi se dădea grâu, porumb, cât ajungea la fiecare." Cei care munceau cu spor ajungeau inclusiv la Panoul de onoare. Şi dacă nu munceai ajungeai la panou, dar la dezonoare!

Se muncea după plan. Nea Radu povesteşte: "La însămânţare, niciodată nu s-a reuşit să nu se realizeze! Însă depindea şi de timp. Dacă era an secetos, nu se mai realiza producţia. Nu mai scoteam 3.500 kg de grâu la ha, scoteam doar 2.500 kg. 3.500 kg grâu se planifica, atât trebuia să fa­cem. La televizor însă... ajungea alt­ceva, se umfla. Totul se mărea la nivel de raion, de judeţ. La nivelul came­relor agricole. Te duceai şi te întreba. Cât ai realizat? 4.000 kg de grâu. Bine! Să spui 4.200! La nea Nicu ajungea întotdeauna o producţie mare! Era minţit. Dar tot din cauza lui era minţit, nu din cauza altora. Permitea asemenea chestiuni".

CAP-UL, STĂPÂN ÎN CURTEA TA
O situaţie cam stranie, dar normală pentru regimul comunist. "Eu aveam o curte de 2.000 de metri pătraţi. În ultima vreme ajunsesem proprietar pe doar 350 de metri pătraţi. Restul era al Colectivului. Mi-l dădea ca lot în folosinţă, cât hotăra Adunarea Gene­rală. Se spunea că am 30 de arii de pământ, ca membru de colectiv. Şi-mi calculau cele 15 arii din curte şi-mi mai calculau şi ce era în câmp. Dar ei nu ţineau cont că poate aveam nişte pomi în curte, cireşi, vişini... Nu-mi impuneau ce să pun pe el, dar nici nu prea aveam ce să pun.

Mai mult porumb. Mă obliga Consiliul Popular să dau cotă parte. De la vacă atâta lapte, de la oi să dai miei... tot ce se putea. Viţelul nu puteai să-l tai, nu aveai voie. Trebuia să te descurci cumva. Ori ziceai că ai avut vaca stearpă, ori mai dădeai o bucată de carne cui trebuia... Te descurcai... Dacă nu dădeai cotele, mari necazuri nu-ţi făceau, dar aveai nevoie de ei şi te prindeau la cotitură. De Paşte, până în Săptămâna Mare făceau echipe ei şi veneau în curţi de-ţi luau mielul din curte. Nu existau zile în care să nu fi fost controale de la judeţeană, de la partid, de la... mama dracu'! De peste tot veneau!".
PE LINIE DE PARTID
Ceapă Lazăr-Lică a fost brigadier şi şef de fermă. Ce avea în plus faţă de ceilalţi oameni muncitori şi gos­podari din Roşiori de a ajuns în funcţiile astea? Era membru de partid!

A păstorit 25 de ani sectorul zootehnic al CAP-ului local. Un sector în care, după spusele lui, avea efective de 2.000 de vaci, 2.000 de oi, 10.000 de păsări, 3.000 de porci, 700-800 de tăuraşi crescuţi pentru tăiere. A ajuns brigadier intrând în partid. "Eram se­cretarul Comitetului de partid pe Roşiori. Prima dată am fost cu tineretul. Eram secretarul UTC pe comună. Apoi am promovat. M-au făcut membru. Pe lângă funcţia de brigadier şi şef de fermă am fost şi vicepreşedinte la CAP, timp de 12 ani, şi secretarul comitetului de partid. La Revoluţie m-au pus preşedinte la CAP, vreo 2 ani, până s-a desfiinţat."

Este mândru de activitatea de la Colectivul local. Declară o producţie la culturile de porumb de 10-15 tone la hectar. Mai puneau arpagic, cartofi şi legume. Cu roşiile şi pepenii de îi cultivau aici făceau export în Germania! Le culegeam când erau mai în putere, să nu se strice până ajungeau pe mesele nemţilor. Erau aproape 100 ha de grădină, repartizate pe braţe de muncă. "Eu ca şef de fermă aveam 300 de braţe de oameni. Era ingi­nerul-şef, care coordona tot colectivul, şi preşedintele CAP-ului. Se făcea pla­nul de cultură. Noi făceam nişte pro­puneri cu care mergeam la direcţia agricolă. Planul agricol era destul de realist. Se impuneau producţii cam...

Eram odată, tocmai ce dusesem gloriile să treiere, înspre Chiroiu. Era un grâu... nu se anunţa o recoltă prea grozavă. Vine la mine o tovarăşă şi mă întreabă: «Cât o să scoţi aici? Doamna directoare, în jur de trei, trei tone jumate. Nu se poate! Trebuie şase tone! Păi, nici dacă punem paiele nu ies şase tone! Nu se poate! Cum să nu iasă?». Asta era prostia mare. Noi ziceam ceva. Şi ei făceau altceva. Umflau toate re­coltele şi până să rămână în baza noastră furajeră, pentru animale, nu mai rămânea nimic! Rămânea măturat aici, în curte, la colectiv. Trebuia să ne descurcăm. Mergeam pe la silozuri, pe la ferme. Mai cu plasa, mai cu sacul... Aveam lucernă, aveam coceni, dar nu aveam concentrate. Dar ei cereau lapte, cereau cote... Noi nu aveam treabă cu Bucureştiul. Aveam treabă cu Slobozia. Ne mai înfierbântau ei uneori... Murea un viţel. De ce ţi-a murit viţelul? Te întreba asta, dar nu te întreba ce aveai tu să-i dai să mă­nânce. Dacă în noaptea asta murea un viţel, a doua zi dimineaţă trebuia să dai la cooperativă. Trebuia ca la ora 5:00 dimineaţa să fie în cabinet la primul secretar. Te întreba de ce a murit. Păi... că a murit. Dar de ce nu ai murit tu?"

PROPAGANDĂ
Fiind membru de partid, nea Lică se ocupa şi cu propaganda. Una cu­minte, după spusele lui. "Făceai şedinţele de partid. Lunare. Făceai adunare generală de vreo două ori pe an. Spuneai ce-ai realizat, ce ai făcut. Trebuia să aduc şi oameni noi în partid. Dar aceştia veneau singuri, care erau convinşi. Care nu erau nu veneau oricum

Pastele lui Timoc

Jurnalul National
21/04/2009(deschidere de ziar)


Paştele în Timoc este doar una dintre lecţiile pe care le putem învăţa despre cei de-un sânge cu noi, din Timoc. Sunt 154 de sate româneşti şi 46 mixte. Aici vorba-i dulce, oamenii primitori. O parte a satelor româneşti pare să aibă strămoşi din Banat, cealaltă parte, din Oltenia.

Într-o zonă cu dealuri, cu văi, cu verde bogat de-ţi fură ochii ori păduri arse, încremenite. Aproape an de an se dă foc la vegetaţia pădurilor, să renască şi mai frumoasă, mai bogată. Nici mai buni, nici mai răi decât restul românităţii, timocenii formează totuşi o populaţie aparte. Dornici de vorbă, de stat la poveşti şi întotdeauna cu ibricul de "cafă", de cafea, pregătit pentru oaspeţi. Să nu bei o cafă aduce a jignire.

SOMNUL CELOR LEGĂNAŢI
Aproape în fiecare casă, dacă nu chiar în fiecare, cultul morţilor este nu doar o parte din voinţa sufletului, ci şi o datorie transmisă din generaţie în generaţie. Grija pentru cei ce s-au dus nu se stinge niciodată. Vremea vălureşte, dar "femilia" nu se pierde niciodată.

Celor plecaţi din astă lume de păcat li s-ar putea spune "Cei legănaţi". Sicriului i se spune aici "Leagăn" ori "Sănduc"... Fie praznice, sărbători de peste an ori cele două mari sărbători, Paştele sau Crăciunul, nimic nu se face pentru cei vii până nu s-a făcut mai întâi pentru cei morţi, plecaţi spre Judecată.

Se crede la românii din Timoc că în preajma Paştelui, din Joia Mare şi până la sfârşitul Săptămânii Luminate, sufletele celor care mor în această perioadă ajung direct în Rai. Tot românii timoceni au credinţa "întoarcerii sufletelor". Începând cu Joia Mare, sufletele celor morţi caută să se întoarcă acasă. Acest lucru se petrece până la Rusalii.

Vin "cu bunătate", nu fac rele. Dar cum drumul spre casă nu-i prea uşor, cei vii îi ajută pe cei dragi lor plecaţi din astă lume să găsească drumul. Cam după trei ceasuri trecute peste miezul nopţii dinspre ziua de miercuri spre Joia Mare, femeile vin la cimitire, la "morminţi", să facă "focuri", "focurele". Lângă morminte, ele pun vrescuri de "boj", vreascuri ce până atunci, de când au fost culese de pe câmp şi până la punerea lor ritualică lângă morminte, nu au stat pe pământ. Se face focul, se dă de pomană de post.

Cu un tămâielnic, femeile tămâiază şi dau de pomană focul, lumina şi mirosul de tămâie să fie pentru sufletul celui ce-şi duce somnul de veci la acel mormânt. Se dă lumina şi focul de pomană să-i ţină de cald celui decedat, dar şi pentru a-l ajuta să-şi găsească drumul spre casă. Femeile fac "focurele" la toate mormintele celor din familia ei, ori la locurile de veci ale celor de care ele trebuie să aibă grijă. Aproape de fiecare dată le dau lacrimile. Le e dor de cei plecaţi, chiar dacă au murit de mulţi ani. Conştiinţa familiei este mereu vie.

Acest lucru îi ajută să-şi păstreze identitatea, să nu-şI piardă soiul românesc. Înainte, femeile veneau pe jos. Mergeau kilometri întregi "pe picioare", după cum spun ele. În acele vremuri luau focul din vatră şi veneau la morminţi pentru a da de pomană. Nu toţi vin chiar în noaptea de Joia Mare. Unii vin miercuri seară, ori joi dimineaţă. De Paşte, au venit iar. Cu ouă, prăjituri... cu ce-a crezut fiecare că i-ar plăcea celui plecat spre odihna veşnică.
PURCELUL SALVEAZĂ MIELUL
Odată cinstiţi cei plecaţi de pe această lume, românii timoceni revin la pregătirea Paştelui pentru cei vii. Vinerea Mare este denumită aici "Vinerea ouălor" şi este ziua în care în gospodării se înroşesc ouăle pentru Paşte. Cu vopsea de la magazine ori culori naturale, oamenii vopsesc ouăle după plăcerea fiecăruia. Mai folosesc şi acum foi de ceapă pentru a obţine o culoare roşie mai... deosebită,iar frunzele de pătrunjel, ţelină sau pătrunjel înfrumuseţează ouăle vopsite pentru Paşte.

Sâmbăta este ziua în care se taie porcii. Mai rar acum miei. Cum s-ar putea spune, purcelul salvează mielul. Sunt mulţi care aleg să taie un purcel pentru a-l pune la proţap, ori un purcel şi un porc mai mare. Să fie şi proţapul folositor la ceva, dar să se poată face şi alte preparate.

De la sarmale la friptură ori cârnaţi, nimic nu este sărit din farfurie. Duminică, purcelul la proţap a fost vedeta zilei. După ce sâmbătă s-au chinuit ore bune să-l pârpălească, acum oamenii se înfruptă din el şi din celelalte bucate pregătite. Plăcinte, torturi, "sarme"(sarmale), prăjituri. Multă voie bună şi ouă înroşite. Un vin bun ori o răchie asigură şi bună dispoziţie, alături de muzică, dar şi o digestie uşoară.

O SLUJBĂ APARTE
Pregătirea pentru mersul la Slujba de Înviere este lăsată aici parcă un pic mai la urmă. Situaţia este una mai specială. După cum spunea Părintele Boian, de altfel singurul preot român care oficiază slujbe în limba română aici, la românii timoceni a fi parte din fiinţa Bisericii este o lecţie care trebuie învăţată.

"Creştem copiii aceştia de vin la biserică, abia când ei vor fi mari, când vor veni generaţiile viitoare se va merge la Biserică după cum trebuie. Acum noi îi învăţăm pe oameni, ei nu au de unde să ştie ce trebuie", spunea părintele Boian. La bisericile sârbeşti românii nu merg. Mai ales cei mai în vârstă care nu ştiu sârbeşte, ori înţeleg prea puţin. Nici cei tineri nu prea merg. Nu au poate problemele pe care le au cei mai bătrâni.

Dar pe ei... cine să-i fi învăţat să meargă să se închine în Casa Domnului? Nici chiar la slujbele părintelui Boian nu vine foarte multă lume. Dar vine cât să deranjeze autorităţile sârbe şi Biserica sârbă. Nici acum micul lăcaş de cult la Malainiţa nu are parte de linişte, de pace.

Şi totuşi, românii merg mai departe. La slujba de Înviere oficiată în jurul orei 5:00 ale dimineţii s-a strâns destulă lume. Români dornici să asculte slujba în limba strămoşilor lor, în graiul pe care-l vorbesc şi-l înţeleg. Cu mic, cu mare, ei au mărturisit Învierea Mântuitorului nostru Iisus. "Hristos a Înviat" sună altfel în româneşte...

Ruga lor s-a ridicat către Domnul şi speranţele lor trebuie să fi fost purtate de îngeri înaintea Lui. Este Paşte aici în Timoc şi poate că vor veni vremuri mai bune pentru aceşti români şi pentru părintele lor misionar, Boian. Nu e doar preot. El poate fi considerat un misionar.

Reînvie ortodoxismul românesc într-un loc în care de mai bine de două sute de ani a fost pus sub lacăt. Uşor, uşor, totuşi lucrurile se mişcă. Azi, în cea de-a doua zi de Paşte, la Malainiţa, cu sprijinul Institutului Cultural Român se organizează un festival de folclor, de muzică tradiţională românească. Instituţia de cultură îi ajută pe românii timoceni să-şi ducă mai departe tradiţiile, cântecele moştenite.

Republica Balada

Jurnalul National

13/04/2009

În România lui 1989, unele locuri erau parcă din alt film. Unul occidental. Cu libertate, posibilităţi, bani mulţi şi distracţie. Cenzura statului fă­cea ca participarea românului simplu să fie aproape imposibilă la realizarea "producţiei". "Republica Balada" este filmul imaginar realizat din frânturi de destine chiar în inima Capitalei. Etajul 21 al Hotelului Intercontinental.


Povestea ne-a relatat-o unul dintre foştii angajaţi ai Baladei, L.A. Un om ajuns într-un loc atât de special pentru că avea un mare atu, mama angajată deja la Intercontinental. O vorbă bună, o pilă, o relaţie şi L.A. lucra la "filmul interzis românilor", "Republica Balada". Nu era el singurul pilos. Cum singur recunoaşte. "Cred că 90% din angajaţi erau pe pile, dar şi neamuri. Hehehe... Eram deja la cel mai înalt res­taurant din ţară, BALADA! Nu e un vis, e un incub să lucrezi acolo! Când te uiţi în jos şi vezi maşinile ca furnicuţele..."

Crede că a fost poate cea mai mare ex­perienţă din viaţa lui. O adevărată şcoală de viaţă, meserie, comportament. Recunoaşte singur, dacă ar po­vesti altcineva ceea ce a trăit pe pielea lui, ar fi tentat să creadă că sunt po­veşti nemuritoare. "Totul era exage­rat de frumos!

Să vorbim despre serviciu. Erau reguli bine stabilite şi din care nu se putea ieşi nici un milimetru. Da! E adevărat! Mi­limetru de la aliniamentul me­se­lor până la ultimul detaliu, tip intensitatea luminilor... Acestea se reglau în funcţie de ce se servea la masă sau de muzica care se cânta.
Au cântat acolo maeştri renumiţi: George Toader Pană, Marin Petrache Petria, ulterior, naşul meu şi al fiului."

Când vine vorba despre clienţii lo­ca­lului, L.A. îşi înclină pălăria. "Aici pot spune că într-adevăr în acel hotel intrau numai muc şi sfârc. Am servit la masă şi am cunoscut personal mul­te nume faimoase (nu voi ţine la cro­nologie): Peter Gilmor (Onedin Lines) sau, mai pe româneşte, liniile mari­time Onedin, Boy George, Bush se­nior, Michael Jackson, Ceauşescu cu toată gaşca lui.

Mai târziu am avut plă­cerea să-l cunosc pe Nicuşor. În '92 ve­nea la Night şi asculta plăci cu discursurile răposatului şi aplauzele în play-back. Mulţi ambasadori şi preşedinţi de stat, îndeosebi arabi, care erau cazaţi acolo. Apoi, toate firmele mari ce colaborau cu România aveau birourile acolo, la etajele 2, 3 şi 4. Erau Mitsubishi, Minolta multe... acum nu-mi mai vin în minte."

Angajaţii îi considerau "Boieri". Aşa li se şi adresau. Cum sună un "Yes master" spus cu spăşire în glas şi atenţie la buzunarul potenţial dă­tător de bacşiş? Oricum, boierii nu ră­­mâneau insensibili la atenţia an­gajaţilor. "Dădeau cu sute de dolari spăgi în stânga şi-n dreapta când voiau să se simtă bine, iar noi, într-adevăr, nu făceam altceva, doar ce-i făcea pe ei să se simtă cu ade­vă­rat bine."

L.A. spune că servi­ciul era ireproşabil. Iar bucătăria sclipea ca o far­macie. Colegii? Muc şi sfârc şi ei, nor­mal. "Maeştrii bucătari erau de ne­egalat, iar şefii de sală, ospătarii şi pi­colii vorbeau cel puţin două limbi stră­i­ne. Erau şi care vorbeau şi ja­poneza, ebraica, greaca ori alte limbi străine mai deosebite. După mulţi ani de experienţă nu mai aveam probleme în a întâmpina nici un fel de client, din orice colţ al lumii."

NU TOŢI MÂNCAM AŞA CEVA?
Preparatele servite în anii comunismului, în 1989 şi nu numai, la Ba­lada, pentru românul simplu puteau fi cel mult file de basm, poveşti in­terzise, în nici un caz bucate servite şi de ei. Enumerarea fostului lucrător la Inter te lasă mască, când îţi aduci aminte de sărăcia ga­lan­tarelor. "Serveam preparate vaste, începând de la gustări calde şi reci, supe, creme, consomeuri şi nu în ultimul rând ciorbe şi preparate româneşti.

Peşte, carne de toate tipurile... Se găsea până şi rechin, broaşte, supe de broască ţestoasă, vânat de toate felurile. Să nu vorbim despre ra­fi­neţuri. Icre negre, Batog de morun, somon fume de Manciuria, salamuri de fazan, terine de caprioară, altele şi altele. Preţurile erau toate în valută la tot ce era din import. La un moment dat, Nea Nicu a dat ordin să bage totul în valută, până şi sarmalele! Ce povestesc acum ar fi fost de domeniul fanteziei dacă venea spus la vreamea aia! Se dădeau şi câte 100 $ la fiecare ospătar sau picol care trecea pe la o masă de «Boieri» şi schimba o scrumieră sau punea un şpriţ."

Din sarmale se plătea oare datoria externă? Ideea dictatorului, bucuria personalului! "Pentru noi nu a fost decât un beneficiu, pentru că se rulau numai Verzi (dolari) şi Securitatea nu mai putea spune de ce avem în buzunar mărar şi pătrunjel..." Până şi bacşişul trebuia să contribuie la îmbogăţirea statului.

Ospătarii însă aveau alte planuri. "Eram obligaţi să-i schimbăm la recepţie. La casa de schimb valutar la cursul oficial, se oferea 11-12 lei pentru un dolar. Eu nici măcar o dată nu am fost în 14 ani. Aveam negrii noştri nemişcaţi de la masa 90. Ăia erau ca nişte bibelouri, făceau parte din decor. Schimbau la greu cu 50 lei un dolar, de di­mi­neaţă până seara, asta fa­ceau. Erau veniţi la studii la noi. Fă­ceau şi ei bişniţă. Luau marfă în dolari şi o dădeau în lei. Le convenea. De multe ori, nici nu plăteau masa, era din partea noastră. Când ne schimbau dolarii, când nu, mai şi plă­teau... Depinde." Români nu in­trau, dacă intrau trebuia să justifice va­luta cu care plăteau. Preţurile erau numai în valută, ca şi şpăgile. În caz de control sau dacă erau acompaniaţi de străini, plăteau aceştia şi gata, dar apărea altă problemă... ai fost văzut cu un străin la masă... de ce?

SĂ RÂDEM CU SECURIŞTII
Se lucra în două schimburi. Dimineaţa de la 8:00 la 16:00 şi seara de la ora 15:00 la... când pleca ultimul beţiv. Unde pleca? "Noroc că aveam Luna Bar, singurul bar din România deschis până târziu, fără control. Străinii nu trebuiau să ştie că tot Bucureştiul avea la ora 22:00 stingerea. La acest bar de bine, lucrau doi-trei barmani vestiţi... nebuni de legat.

L.A. spune că îi cunoştea pe securiştii din hotel. Aveau camera lor, 219. Se foloseau de aparatură, dar şi de fete, de prostituate. Fie că vorbim despre Balada sau despre barul cu program de Occident. Agenţii, ca peste tot unde erau străini, înregistrau şi supravegheau tot. Nimic nu trebuia să mişte fără ştirea sau acordul lor. "Pe marginea barului, la ora 7:00 seara, cum se deschidea, apăreau ele... fetele vesele.

Curvele veneau singure, erau mereu aceleaşi şi nu puteai intra peste ele. Dacă veneau noutăţi erau numai aduse de cele vechi, aveau spatele acoperit, că bângăneau la Secu'... De obicei, toate bune... la suflet (Serios!). Ne ajutam mult cu ele, dar până la un punct. De multe ori le mai ridicau şi plecau cu ele la Secţia 1. După o oră se reîntorceau la muncă. Costurile erau de la minimum 200-300 de dolari în sus, plus consumaţia plătită etc. cum se face şi acum de altfel! Plus că aveam, la etajul 2, camera 219, securiştii hotelului. Să le spunem «băieţi buni» - până la proba contrarie.

Mie-mi plăcea unul, pentru că-l chema ca pe mine. Era înalt cât o prajină, respectuos şi fără multe fiţe, ca şeful lui. Âştia erau adepţii microfoanelor ascunse în fundurile duble ale farfuriilor. Le dădeau şefului de sală sau unui şef de rang care le plasa pe masă, apoi un picol nu se mişca nici mort de lângă masă. Ochii pe farfurie ca pe butelie! De obicei, microfonul era băgat în suportul de la farfuria de pâine sau lumânare. Depinde cât de mult trebuia să stea pe masă.

Într-un colţ se amplasau ei cu magnetofonul. Beau, mâncau, râdeau, glumeau şi Înregistrau!" L.A. îşi aminteşte de veselia celor de la serviciile secrete. "Cele mai proas­pete bancuri cu şi despre Ceau­şescu şi securişti se auzeau acolo. Multe de la ei, multe de la noi... Acum stau şi mă întreb câţi dintre noi erau turnători... De multe ori răsuflau chestii spuse între noi, sigur cineva era sifonar, bângănitor. Ce lucru deplorabil să-ţi trădezi prietenul sau colegul."

REVOLUŢIA, VĂZUTĂ DE LA ÎNĂLŢIME
În Decembrie 1989, L.A. era tot la muncă. Evenimentele l-au surprins la Balada şi nu a mai fost chip să plece. "La Revoluţie eram acolo. O săp­tă­mână nu am fost acasă. Am văzut totul în direct. Era să mor de câteva ori. Intrau gloanţele la miezul nopţii prin geamuri şi prin pereţi ca prin brânză! Când s-a liniştit totul şi ne-au trimis şefii cei mari să adunăm din stradă mesele şi scaunele din care au făcut baricada, aia care mai rămăsese...

Spărseseră totul la parter, au tras cu tabul, apoi lumea a intrat şi s-a ascuns. Când am ieşit cu toţii în stradă să adunăm ceea ce mai rămăsese pe jos, am văzut mult sânge, morţi, bucăţi de corpuri omeneşti! Mai sus, la Dales, omora la ei încă! Au apărut apoi nişte soldaţi cu puşti şi era numa', numa' să ne ia pe sus! Cică eram manifestanţi. Noroc că eram încă îmbrăcaţi în uniforme, cu cămăşile albe pe noi şi smochinguri grena, altfel ne făceau felul.

A doua zi, la prima oră, pe la 4:00-5:00 di­mi­neaţa, străzile erau curate, spălate, venise cineva, semăna mult cu nea Nicu (nu ştiu sigur dacă era el, eu eram la etajul 21). Când a co­bo­rât din maşina neagră la Rondul Uni­­ver­sităţii, era tare agitat... Alţi mai­muţoi pe lângă el doar aprobau din cap, şi el dădea din mâini, gesticula, fă­cea semn către bulevard în faţa ho­telului, ca şi cum să nu mai fie nici ur­mă de Revoluţie până dimineaţă. Şi nu a mai fost! Era totul ca înainte, cu ex­cepţia asfaltului topit de la arderea ma­­şi­ni­lor.

Apoi, la ivirea zorilor, au în­ceput să se adune din toate părţile oa­meni. Ve­neau pu­hoa­ie de lume! Când am în­ceput să văd lumea care ve­nea din toa­te colţurile am prins cu­raj cu toţii, noi, ăia mai tineri, şi am co­bo­rât jos. În­tre timp poposiseră şi câ­te­va tancuri, pe care le-am primit cu flori din glas­trele de pe mese. Ne-am suit sus şi hai în piaţă să-l dărâmăm pe Niculae!"

L.A. îşi aminteşte şi despre des­chi­derea primului night adevărat, în '90, la subsolul hotelului, în locul Vestitului "Self". Unicul loc unde puteau intra români normali. "De acum, nici acolo nu se mai putea intra. Se plătea in­tra­rea şi o consu­maţie obligatorie de 15-20 dolari parcă, de persoană. Dacă pâ­nă în acel moment al vieţii mele totul fu­se­se extraordinar, din acel moment nu mai am cuvinte de exprimat... Ma­ximul de viaţă!

De acum era de­mo­craţie, libertate, banii nu se mai as­­cundeau în tubuleţe de vitamina C+, apoi în pungă şi apoi în rezervo­rul de apă ce stătea deasupra wc-ului. Apoi am plecat din ţară, ţara pe care au vân­dut-o cei care ştiau cum. Să nu mai vor­besc despre deosebirea dintre pri­e­tenii de la bloc care fumau chiştoace adunate noaptea din staţia de tramvai şi care puneau mână de la mână să cumpere un litru de vin pelin de 9 lei, că ăla bun costa 11 lei şi era prea scump pentru ei. Of, Doamne! Viaţa trebuie trăită aşa cum este, dar intens la bine şi la rău, cu privirea înainte, cu speranţe pozi­tive şi cu multă, multă dragoste. Restul vine de la sine", încheie L.A.

Fabrica de şoimi

Jurnalul National

9/04/2009
În timpul săptămânii, Grădiniţa APACA avea grijă de copiii angajaţilor unităţii pentru ca părinţii să fie mulţumiţi şi să dea randament
În timpul săptămânii, Grădiniţa APACA avea grijă de copiii angajaţilor unităţii pentru ca părinţii să fie mulţumiţi şi să dea randament
În ’89, să ai ocazia să te afli sub umbrela "Protocolului" – de orice gen ar fi fost acesta, însemna o viaţă mai bună, mai uşoară. "La Protocol" în­semna uneori o lume aproape cu un pas mai aproape de democraţie. Gră­diniţele nu făceau nici ele excepţie. În Bucureşti, Protocol însemna Gră­di­ni­ţa APACA – o "uriaşă fabrică de Şoimi ai Patriei".


CAZARMA COPIILOR
În anii comunismului, Fabrica de confecţii "APACA" era una dintre cele mai importante întreprinderi din Bu­cureşti. Cu aproape 20.000 de lu­cră­tori, era un fel de mini orăşel. Nu avea autonomie locală... dar, totuşi. Grija statului pentru această fabrică importantă s-a tradus şi prin înfiinţarea unei grădiniţe APACA. Copiii an­ga­jaţilor erau înscrişi la această unitate cu program săptămânal.

Raţionamentul era simplu. Copii fericiţi, părinţi mulţumiţi, linişte în fabrică şi muncă după plan. Grădiniţa APACA era una de protocol, înfiinţată într-o clădire construită iniţial pe post de cazarmă. Nu se mai instruiau sol­daţii ţării, se educau generaţiile vii­toare, "Şoimii Patriei". O vizitau soţiile înalţilor oaspeţi ai Partidului, se organizau defilări de modă şi se pregăteau grupuri de copii pentru participarea la diferitele serbări populiste. La o discuţie cu educatoarele de atunci (aflate în activitate şi acum) descoperi o lume interesantă.

Cornelia Mihăilescu, una dintre edu­ca­toarele vechi ale instituţiei, po­ves­teşte despre vremurile în care Fa­brica şi partidul aveau grijă de gră­di­niţă cu toate mijloacele disponibile.

Aici, după cum povesteşte dna Mi­hă­i­lescu, era mai bine ca acasă. Foarte cald. Angajaţilor parcă nu le mai ve­nea să plece acasă. Era bine. Unitatea avea centrală proprie, iar gazele ve­neau atât de la conducta statului, cât şi de la conducta fabricii de confecţii. Când frigul cuprindea totul, în faţa unităţii de protocol rămânea ne­pu­tin­cios. Educatoarea râde când îşi aduce aminte cum veneau colege la cercuri pedagogice la APACA şi stă­teau, din obişnuinţă, cu paltonul în clasă. Li se spunea să se dezbrace, li se explica că nu e cazul să se teamă că gerul "polar" le-ar putea deranja şi aici. Nou-venitele refuzau politicos.

După 5 minute mureau de cald. Erau atât de uimite... "Ne întrebau cum de la noi era cald. Simplu, pentru că noi suntem grădiniţa fabricii de confecţii şi astea sunt condiţiile pe care ni le oferă fa­brica. La noi erau numai co­piii muncitorilor din fabrică. Oricum, era norma de cel puţin patru copii." Odată, o tovarăşă a vrut să reclame grădiniţa la partid. Dacă tot se degera, să degere toţi! O realitate tristă. Omul atacat de om din cauza societăţii. Grădiniţa avea în jur de 530 de copii, împărţiţi în 16 grupe. Părinţii plăteau în funcţie de câţi copii şi de ce salariu aveau. Cea mai mare sumă plătită era de 90 de lei. Dacă aveau doi-trei copii, plăteau 35 de lei. Iar la patru-cinci copii era gratuit.

LA "SĂPTĂMÂNAL"
Programul grădiniţei era, ca şi acum, săptămânal. Într-o clădire proiectată a fi cazarmă, erau cele 16 grupe. Cele mai mari aveau până la 40-45 de copii. Nu se întâmpla să lipsească vreunul. Îi aduceau lunea şi-i luau sâmbătă după-amiază. "Mun­citoarele lucrau în trei schimburi. Când să vină să-şi viziteze copiii? Rar se întâmpla să mai vină vreo mămică în timpul săptămânii să aducă copilului său o eugenie, o bomboană, ce se mai găsea pe vremea aceea.

Copiii erau foarte bine hrăniţi în comparaţie cu alţii. Dacă nu se găsea şi nu se găsea în magazine carne, cantina fabricii avea întotdeauna. Partidul se ocupa de copii, trebuie să recunoaştem asta. Nouă ne-a fost greu în momentul în care nu am mai aparţinut de fabrică. Cine să ne mai plătească curentul, utilităţile? Cine să ne mai aducă costume pentru copii? Costumele copiilor erau făcute în fabrică, din ce materiale se găseau, ce le mai rămânea pe unde rămânea. «Pentru copii în grădiniţă» - asta era vorba principală. E adevărat că erau controale ale sindicatelor, era cineva care se ocupa întotdeauna de noi. Nu am avut niciodată probleme, întotdeauna am colaborat foarte bine. Trebuia doar să deschidem gura, «am avea nevoie de ceva, mergem la un spectacol cu copiii». Nu ştiu unde se ducea doamna de la sindicat, dar ne făcea întotdeauna rost de ce aveam nevoie... pantofi negri de lac la fel pentru toate fetiţele, pentru toţi băieţii, tot ce ceream primeam.

Dna Mihăilescu povesteşte atât despre lucrurile bune, cât şi despre cele mai puţin bune. Apreciază grija pe care partidul şi sindicatul le-o arătau. "Dacă spuneam că aparatele de joacă parcă s-au cam cojit, imediat trimiteau o echipă şi ni le vopseau, le reparau." Erau însă şi neajunsuri cauzate de sistem. De posibilităţile de atunci. "Cu jucăriile însă era mai prost. Exista un fond din care se cumpăra ce se găsea atunci prin librării. Erau acele păpuşi «Arădeanca». Fiecare clasă avea o păpuşă. Fiecare clasă avea un joc, o cutie de cuburi de lemn.

Noroc însă că aveam foarte multe activităţi. De lipit, de cusut, de construit, hârtie glasată, desenau, colorau. Cam asta era joaca lor." Cu tot interesul statului şi al oamenilor de la APACA, grădiniţa nu putea trece total peste condiţia României din anii comunismului. Cojocea Jana, directoarea grădiniţei, îşi aminteşte despre situaţia lui '89: "Aveam ţiglă pe grădiniţă, ne ploua peste tot. Uşile erau din lemn, cu sute de straturi de vopsea, şi se cojeau, toate ţevile se spărgeau, curgea apa pe pereţi. Se cârpea peste tot. Interes era, dar alea erau condiţiile". Geta Stanciu, educatoare, crede că "era bine pentru că erau întotdeauna lucrurile puse la punct, măcar de faţadă.

Cred că unul dintre motivele fabricii de a ne sus­ţine mereu, era faptul că trebuia să fim mereu puşi la punct pentru că nu se ştia când veneau delegaţii importante, şi veneau destul de des!". Un aspect foarte important, pozitiv la început a devenit negativ pe măsură ce ideile tovarăşului Ceauşescu deveneau... inedite. "Alimentele erau foar­te sănătoase, dar în ultimele luni se ajunsese să se facă mâncare de cartofi cu cremvurşti, ori varză acră cu salam. Chiar nu se mai găsea nimic. V-am spus, Partidul ne-a ajutat mereu, dacă pentru alţii nu era, pentru copii mă­car o bucăţică tot se găsea. Dar în ul­ti­mele luni acelea erau condiţiile."

CELULA
Toată atenţia Partidului şi a sindicatului nu se acorda la voia în­tâm­plării. Erau oameni de la ambele organizaţii care verificau bunul mers al lucrurilor, lucrurile învăţate şi comportamentul angajaţilor. Se­cu­rişti? Turnători? Educatoarele nu cred să fi avut, dar nici nu neagă total această posibilitate. "Celula de partid era re­pre­zentată de un tip, o piticanie de om, care însă ţinea foarte mult la noi. Unul pe care-l chema Lăstun. Să fi spus ceva, să fi avut o nevoie de ceva, într-o secundă era prezent. Am avut părinţi recalcitranţi, care au sărit la bătaie pentru că erau probleme în familie...

M-am pomenit o dată cu un individ cu un cuţit care voia să sară la bătaie la mine. Administratorul a telefonat la fabrică şi imediat a venit acest domn şi vă spun că acel individ nu a mai lucrat în fabrică... Avea această forţă Lăstun", îşi aminteşte dna Stanciu. O mare teamă a an­gajaţilor grădiniţei APACA era aceea de a nu întârzia la slujbă. Partidul cel drăguţ devenea cam... bestie, dacă îi dădeai ocazii cât de mici. "Noi veneam deja de trei ani şi jumătate pe jos la grădiniţă pentru că nu era nici un mijloc de transport. Sunt însă le­gen­de.

Se spune că, atunci când a venit în zonă, Ceauşescu a făcut semn cu mâna că nu vrea linie de tranvai nu ştiu cum, că nu vrea nu ştiu ce... Nu vom şti niciodată. Dar să laşi un cartier atât de mare fără nici un mijloc de transport în comun mi se pare stri­gător la cer. Ne-am mâncat să­nă­ta­tea atâţia ani, mergând pe jos! Mă în­tâl­neam cu o colegă la o staţie în apropiere şi veneam ţinându-ne una de alta să nu cădem. Aveam de mers vreo opt-nouă staţii, într-un ritm alert şi cu ochii pe ceas, nu cumva să în­târ­ziem. Nu pentru că directorii gră­diniţei ar fi zis că ne taie din salariu, ci pentru că cei de la partid ne urmăreau cu ceasul. Două minute dacă întârziai...

«Două minute, mă sfidezi? Ai în­târ­ziat, mă sfidezi, nu?» Asta ni se spunea! Eu veneam tocmai din Drumul Taberei", mai spune Geta Stanciu.

Editie de Colectie: Stefan Banica Jr.

Da. Tot eu l-am editat si pe Stefan Banica jr...

Jurnalul National
30/03/2009

Un om cu bune si rele
Păşiţi. Haideţi. Mergem în "intimitatea" lui Ştefan Bănică jr. Ne lasă. Dar luaţi aminte la cuvintele lui. "Vreau să fiu perceput aşa cum sunt, nimic mai mult. Toţi suntem şi cu bune, şi cu rele. De-asta suntem pe pământ. Vorbesc pentru cei care sunt interesaţi cu adevărat de ceea ce spun eu."

ÎN FAMILIE. Vreţi să ştiţi care este cea mai mare realizare a lui Ştefan? Întrebaţi-l. O să vă răspundă. "Copiii mei sunt de departe cea mai mare realizare din viaţa mea. Mi-au schimbat viaţa şi mi-au întărit ideea de familie, de nucleu de familie. Eu întotdeauna am simţit nevoia familiei, creării propriei familii. Culmea este că, deşi îmi doream de la 20 de ani copii, primul meu copil, Ştefan, a apărut la 34 de ani. Tot atâţia ani cât avea şi tata când m-am născut eu. A fost acelaşi traseu. Am fost convins de la început că este băiat, mi-am dorit foarte mult un băiat şi nu putea să-mi schimbe părerea nici măcar ecograful. Surpriza a fost cu Violeta. Pentru că nu mă aşteptam să fie fetiţă. Dar acum îmi pare atât de bine că este fetiţă! Am ales numele fiului meu ca o continuare a tradiţiei. Şi din nevoia de tatăl meu. Din păcate, s-a dus mult prea devreme. Le doresc la amândoi să fie cel puţin la fel de norocoşi ca mine în alegerea unei profesii. Pentru că este îngrozitor de important să faci un lucru care-ţi place." Despre relaţia cu soţia sa, Andreea Marin Bănică, artistul are numai cuvinte de laudă. În acelaşi timp, trasează foarte clar liniile a ceea ce are toate şansele să fie o căsnicie reuşită. "Noi, în casa noastră, suntem o familie normală. Important este că sunt doi oameni care se iubesc, care trăiesc împreună. Asta este important. Nu este bine când amesteci meseria în familie. Nu este vina noastră că viaţa noastră apare mai mult decât ar trebui în paginile tabloidelor. Esenţa relaţiei noastre este foarte clară. Sunt doi oameni care se iubesc cu bucuriile şi cu problemele lor, care au împreună o familie frumoasă."

ACTORIE, TEATRU, FILM. Ştefan Bănică jr şi-a dorit, şi a reuşit, să facă o meserie de suflet. Influenţat de cariera tatălui său, a ales actoria. Muzica a venit mai târziu. Fie că vorbim despre teatru, despre variete sau film, ce şi-a propus a reuşit. Vorbim despre un drum nu neapărat lin, dar fără întreruperi. Cum a fost posibil aşa ceva? Simplu. Şi-a propus ceva. Şi a mers spre acel ceva. Prin seriozitate şi continuitate, Ştefan a ajuns la reuşită. Într-o discuţie liberă, artistul exprimă idei foarte clare, gânduri ce pot fi folosite şi de alţii pentru reuşita lor.

Ştefan Bănică jr crede că este foarte important cum îţi alegi să trăieşti. Pentru el, actoria este viaţa ridicată la o putere. "Fiind actor, poţi să întâlneşti pe scenă sau într-un text diferite moduri de viaţă. Diferite puncte de vedere asupra vieţii. Ceea ce îţi dă o cunoaştere, cel puţin teoretică, dar şi practică, experimentând stări şi emoţii ale unor situaţii de viaţă."

Actoria l-a îmbogăţit. Zilnic. Spiritual, în idei, în sentimente. A făcut primul film la 15 ani. Are 41 de ani acum. 26 de ani de carieră. Ideile i s-au schimbat, s-au îmbogăţit. L-au ajutat să ajungă starul de azi. "Râdeam când îmi spunea altcineva asta, dar îmi dau seama, cu cât înaintezi în vârstă şi ai impresia că ai trecut prin mai multe, cu atât mai mult realizezi cât de vast este acest domeniu de cunoaştere al vieţii, al morţii. Sunt diferite etape în viaţă când răspunsurile la întrebările tale sunt altele decât cele la care te aşteptai. Totul este o continuă descoperire."

MOMENTE DIN TEATRU. A intrat la Institutul de Teatru în 1985. În '90 l-a absolvit. A dat examen în acelaşi an la Teatrul Bulandra. Aici a avut marea întâlnire cu Liviu Ciulei. Acesta l-a luat în colectivul teatrului. Aici a lucrat practic trei piese: "Deşteptarea primăverii", "Visul unei nopţi de vară" şi "Hamlet". "A fost ca o a doua şcoală pentru mine. Un moment important în viaţa mea. Tot în 1990, Grigore Gonţa m-a luat când încă eram student într-un rolişor la Teatrul Mic. Eram Luca în piesa «Domnişoara Anastasia». Când am reluat cu Horia Alexandrescu prin '96-'97, la Teatrul Giuleşti, aceeaşi piesă, jucam Ionel."

Teatrul l-a primit cu braţele deschise. A lucrat în decursul anilor cu Dinu Manolache, Gelu Colceag, Cornel Todea, Moţu Pittiş şi cu Horaţiu Mălăele în ultimul timp. Cătălina Buzoianu şi Ducu Darie sunt alţi doi regizori cu care a lucrat.

Acum, vrea cumva să inverseze rolurile... "Vreau să regizez un proiect de teatru. Şi joc, dar vreau să regizez. Un proiect particular pe care să-l pot juca unde vreau chiar dacă eu sunt angajat la Teatrul de Comedie. Încerc cu acest proiect, vreau să-mi dovedesc că pot regiza."

O altă poveste de succes a lui Ştefan Bănică jr a fost cuplul lui cu Emilia Popescu. "10 ani am făcut cuplu cu Emilia în emisiuni de varietăţi în care am încercat să aducem calitate, o continuare a umorului românesc făcut de nişte nume care au făcut istorie. Lucrurile s-au terminat în 2000."

FILM. În domeniul cinematografiei, Ştefan Bănică jr are la activ 10 roluri. Primul rol este cel al lui "Guriţă" în serialul tv "Eroii nu au vârstă". Ultimul este în filmul "A beautiful life", în regia lui Alejandro Chomski, în 2007. Cu personajul "Mihai" a reputat un mare succes în seria "Liceenii". Un alt rol important este "Ciupanezu'" în serialul de televiziune "Băieţi buni". Un alt proiect interesant. "Toată lumea implicată nu avea nici o siguranţă la ce o să iasă. Pentru că era ceva nou. Genul de film poliţist, evident luat după o reţetă de afară. Eu cred că a fost un început al acestui gen în România. Succesul filmului a venit din faptul că el a fost adus la o realitate românească. Mie mi-a dat ocazia să joc un personaj aparte. Deşi era un personaj negativ şi eu jucam pentru prima dată în viaţa mea un astfel de personaj, băiat rău, mi-a adus o mare satisfacţie. Atât ca actorie, cât şi din partea publicului. A fost un personaj apreciat, plăcut, reţinut de public." Acum, Ştefan împreună cu Andreea au o colaborare la un film produs în America. "O viaţă minunată" este filmul-experienţă pentru Ştefan. "A fost interesant să merg undeva unde nu mă cunoştea nimeni şi s-o iau de la 0. Asta am vrut să văd şi să fac. Rolul este mic. Am făcut roluri mult mai importante acasă. Dar eu am luat-o ca pe o experienţă. Nu este un film la care să te duci pentru Bănică. Nici pentru Andreea Marin. Şi pentru ea a fost tot o experienţă. Important este că am avut-o împreună. Acum ştiu ce înseamnă să filmez afară. Ştiu ce trebuie." Pe de altă parte, Ştefan are o mare nemulţumire. "Filmul românesc iese afară lovind cumva în poporul român. Nu sunt de acord cu treaba asta. Conştientizând că numai asta poate fi interesant la ceea ce vine de aici, asta vând românii afară. Nu sunt nici adeptul unui patriotism absurd, dar există totuşi o mândrie naţională, aşa cum suntem, aşa cum am trăit istoria noastră. Înţeleg să faci unu-două filme de genul ăsta, dar când 99% din filme sunt despre comunism sau cât ne mai furăm, cât de laşi suntem... Nu este bine."

TELEVIZIUNE. La televizor, românii îl văd pe Ştefan Bănică jr în emisiunea "Dansez pentru tine". O altă experienţă, un nou rol. "Ani întregi am refuzat propuneri de a prezenta la televiziune pentru că nu credeam în consistenţa lor. Când am acceptat această emisiune am făcut foarte bine, pentru că m-am regăsit acolo. Iarăşi, o experienţă de viaţă extraordinară. M-a incitat mai mult decât prezentarea faptul că sunt şi regizorul artistic al acestui show. O producţie care îmbină problemele umanitare reale ale unor oameni reali, care nu au legătură cu televiziunea şi cu show-ul de televiziune. Ca regizor, am readus practic orchestra live care să fie pusă în valoare. Contează foarte mult."

DIN ARMATĂ PE ECRAN
"Liceenii" a fost filmul care l-a convins pe Ştefan Bănică sr că fiul lui poate fi un bun actor. Greu de convins... greu. Bănică jr povesteşte despre filmul ce a marcat o generaţie şi ale cărui ecouri nu s-au stins nici azi. "Am intrat în '85 la Institut, dar fiind încorporabil am plecat imediat nouă luni la Craiova. Atunci s-a făcut castingul pentru «Liceenii». S-a făcut cu ambele Institute de Teatru care existau atunci în România, cel de la Bucureşti şi Târgu-Mureş. Cu absolut toţi studenţii care se puteau potrivi vârstei. N-au fost mulţumiţi, şi regizorul Corjos, un alt om important pentru mine, a întrebat: «Alţi oameni nu mai sunt? Ba da. Mai sunt patru amărâţi în armată la Craiova. Aduceţi-i şi pe aceia». Ne-au adus. Eram trei studenţi la actorie şi unul la regie. Am dat probe la Buftea şi aia a fost. Nu mă interesa să iau proba, venisem să mănânc acasă. Mi s-a părut Occident faţă de ce era la Craiova. Am dat proba, am mâncat, după care am plecat înapoi. Telefonul a sunat. Ai luat rolul, începem treaba. Am venit practic cu două luni înainte să termin armata, m-au mutat la Bucureşti, cu dispoziţie de la ministru, de la partid.

«Liceenii» a fost un moment superimportant în cariera mea. Un boom, o isterie. Nu numai că a bătut ca record de încasări orice alt film din acea perioadă, dar şi ca influenţă asupra generaţiei de atunci. Sigur că acest lucru ţi se urcă la cap. Succesul te ameţeşte. Mai rău este când nu ai pe cineva care să te trezească la realitate. Iar eu i-am avut pe profesorul meu Iani Cojar şi pe tatăl meu. M-au pus imediat cu picioarele pe pământ. Ion Cojar m-a format ca actor în cei cinci ani de studenţie. A fost şi este un mare profesor! Gândeşte-te. Ne-am dus la premieră la Scala şi portarul nu ne-a lăsat să intrăm că nu ştia cine suntem. Când am ieşit, portarii ne cereau autografe. După trei-patru zile te oprea lumea pe stradă pentru autografe, la 19 ani. Când am început turneele prin ţară era isterie. Practic, aşa s-a născut Ştefan Bănică jr, nume dat de Nicolae Corjos."

CU SUFLET CURAT
Pentru Ştefan, viaţa nu se opreşte când omul închide ochii pe pământ. Ea continuă. Dar trebuie să-ţi alegi, pe cât se poate, continuarea... "Cred că trebuie să te pregăteşti într-un fel pentru acel moment. Teoretic, pentru că practic nu o să ştii niciodată ce te aşteaptă. Este foarte important cum treci pragul. Dacă-l treci inhibat, înfricoşat sau relaxat sau împăcat. Eu cred că există doar o moarte fizică, nu şi una spirituală. Există un singur Dumnezeu pentru mine, nu trebuie să urmezi o religie anume. Este foarte important cum intri, să ai sufletul curat indiferent de greşelile vieţii".

Viţeii, victimele sigure ale planurilor cincinale

Jurnalul National
11/03/2009

"Dă o pungă mare, un sac de plastic, şi vino să mă ajuţi. Hai, acum cât e noapte, să asfixiem viţelul. Nu, nu putem să-l tăiem, să-l mâncăm, intrăm la puşcărie. Îl asfixiem, să pară că a murit bolnav. Aşa scăpăm. N-avem ce face!"


În lumea lui ’89, nimic sub soare nu mişca dacă nu era trecut în Planul Cincinal. Nimeni nu se putea naşte ori muri din proprie voinţă. Amintirile oamenilor par uneori scenarii de filme horror. Agricultura lui ’89 era una îngrădită de reguli, de multe ori absurde. Realitatea era o variabilă, o cifră de care aproape nimeni nu ţinea cont.

Lângă Buzău, la Beceni, ferma Căr­piniş era condusă în 1989 de inginerul agronom Gheorghe Caloianu. Dânsul povesteşte despre viaţa la fermă în ultimul an de viaţă programată şi despre realităţiile zootehniei.
"Ferma Cărpiniş era o fermă de mă­rime medie. Nu aveam nici rezultate ex­traordinare, nu eram nici un dezastru. Eram în zona de mijloc a rea­li­ză­ri­lor. Am fi putut să fim sus de tot dacă am fi reuşit să valorificăm la preţul real produsele. Pe vremea aceea, pr­e­ţurile erau impuse şi toată producţia era direcţionată la fondul de stat, iar veniturile fermei erau modeste."

Cărpiniş avea vaci de lapte, oi şi familii de albine. 10.000 de oi, 400 de vaci de lapte şi vreo 800 de familii de albine. Averea fermei. 120 de oameni, mână de lucru a unităţii zootehnice.

Vieţile sărite de plan
În fiecare an, animalele, fie ele din gospodăriile individuale, din CAP-uri sau fermele de stat, aveau ciclul lor de reproducere. În timp ce purceii şi mieii "se bucurau" de o atenţie mă­rită, viţeii erau desconsideraţi. Ucişi. De ce nu erau folosiţi pentru hrană? Nu era voie! Vieţile lor erau sărite din schema partidului. Nici măcar pentru hrana populaţiei înfometate nu erau buni! "Noi eram obligaţi să ţinem viţeii până la vârsta de valorificare.

Şi când ajungeau acolo era dezastru. Trebuiau să îndeplinească anumite condiţii, nu puteai să le îndeplineşti. Şi noi, în loc să întreţinem un efectiv mediu care putea fi furajat şi în­treţinut corespunzător, efectivul creştea din cauza imposibilităţii de valorificare.

Ţineai animalele până la o vârstă înaintată, vacile de lapte chiar până la 15-16 ani şi viţeii destul de mult. Nu ţi se dădea voie să valorifici animalele aşa cum voiai. Erau nişte condiţii grele. Viaţa era foarte grea. Nu pu­team nici să omorâm viţeii. Acest fe­nomen se întâmpla la gospodăriile individuale. La noi era mai greu. De multe ori veneau oamenii şi ne lăsau «în bătătură» viţeii, ca să scape de ei. Ei nu aveau voie sub nici o formă să-i taie, fiindcă ar fi fost Miliţia imediat lângă ei."

Rareori, bietele animale aveau o soartă mai bună, alta decât cea de a fi ucise din cauza cincinalului. Şi atunci era vorba de o şmecherie... "Prin «donaţiile» de la populaţie noi aco­peream o serie de mortalităţi din sector. Noi aveam animale înregistrate cu documente, mureau. Le aco­peream cu animalele pe care ni le aduceau oamenii. Era un accept tacit între noi şi populaţie. E adevărat că, în gospodăriile populaţiei, viţeii mai erau omorâţi cu pungi de plastic puse pe cap, dar la noi nu se putea. La po­pu­laţie, într-adevăr, pentru că nu avea posibilitate să-i crească, ea se mul­ţumea cu o vacă de lapte. Din păcate se ajungea şi în situaţia asta de a omorî viţeii. La oi însă nu făceam faţă cu solicitările. Totul mergea la export în ţările arabe. Ni se lua şi ultimul mieluşel. La ovine, totul era valorificat la sânge. La vaci aveam Brune, iar la oi aveam Ţigaie şi ceva din import."

Munca se făcea după planurile anuale. Acestea erau făcute şi apoi ve­rificate de partid, apoi de direcţiile judeţene. Ajungeau la judeţ şi de aici se defalcau pe fiecare unitate de producţie. "Se ţinea cont de mai multe aspecte, inclusiv de preşedinţii de CAP-uri sau de şefii de ferme. Care era mai descurcăreţ primea cifre mai mici, realizabile. Care nu... primea nişte sarcini mai deosebite. De aici venea şi alt necaz. Retribuirea şefului de fermă, a personalului, în funcţie de producţie. Dacă aveai un plan de producţie foarte mare şi nu-l realizai, salariul era diminuat." Inginerul a păţit-o chiar de mai multe ori... În ge­neral primea un fel de avans în fiecare lună, de 70%-80% din salariu, care la sfârşitul anului era reglat în funcţie de realizările la planul de producţie. Nu mai ţine minte planul de producţie din ’89, dar îşi aduce aminte că, la vaci, producţia de lapte cerută de stat era în jur de 2.500 de litri pe cap de vacă furajată, pe an. O producţie planificată în funcţie de perioadă. Iarna, vita furajată trebuia să dea mai puţin lapte (cum este şi normal), iar vara, normal, mai mare. Cei 2.500 de litri erau media. Vara se făcea 60%-70% din producţie, sau cel puţin aşa cerea cincinalul.

Erau realiste cifrele? "Nu, nu erau realiste. Ele erau făcute şi defalcate de oameni neprofesionişti. Erau cifre care rezultau din planurile cincinale naţionale şi trebuiau date mai departe... Nu erau cifre reale. Noi încercam să comentăm, să arătăm adevărata posibilitate de producţie a animalului. Degeaba. Cifra era impusă. Nu puteam nici să apelăm la artificii. Pentru că degenera. Să zici că ai fi pus apă în lapte, cel care lua laptele constata imediat că era dena­turat şi nu ţi-l mai lua, sau îţi dădea un preţ mult mai mic... Putea să ţi-l şi arunce. Nu aveam ce face. Ne obiş­nuiserăm să acceptăm fără comentarii situaţia dată. Asta e, atât putem. Să dai şpagă nu puteai. Fiecare era controlat şi plus de asta nici nu ştiai cu cine să stai de vorbă. Putea să fie cineva care să povestească în altă parte... Cât făceam făceam, şi asta era."

Zeciuiala statului
Zapciii statului nu cereau bani. De unde? Cereau însă produse. Nu aveai, te puneau ei să produci. Cu mâna goală, din gospodăriile omului, re­prezentanţii statului nu plecau niciodată. Şi, în caz că se întâmpla această "minune"..., te aşteptau lucruri şi mai rele mai târziu. "La nivelul comunei erau nişte cote impuse prin contracte. Se făceau contracte obligatoriu. În general erau forţaţi. Salariaţii, cei care deţineau anumite funcţii, chiar şi pentru a obţine o butelie, erai forţat să faci un contract. De obicei pe porci. Aici era pro­blema cea mare, la porci. Populaţia, vrând nevrând, făcea contracte. Aici, la Beceni se făceau câteva sute de contracte anual. Omul îşi asigura furajarea, avea porcul cum­părat din piaţă sau reproducţie din propria gospodărie şi, în mod normal, în afara plăţii – care era destul de modestă, erau nişte preţuri derizorii – i se mai asi­gurau ceva furaje în compensare, tărâţă de grâu sau porumb boabe. I se dădeau asemenea produse, dar preţul de va­lo­rificare a animalului era destul de mic, derizoriu. Cine putea, creştea doi porci sau mai mulţi, să aibă şi el, să dea şi la stat. Alţii, săracii, creşteau doar un porc şi la sfârşit se uitau cum pleacă porcul din curte şi ei rămân fără nimic", po­vesteşte inginerul. Tot dânsul explică această situaţie: "A fost o zonă destul de controlată de autorităţi. Era zonă de CAP, comună colectivizată, propusă pentru a de­veni oraş, o localitate bunişoară. Cum să nu fie controlată?".

Oameni de onoare
Ideologia regimului de dinainte de ’90 era una în care partidul, conducătorul şi munca dedicată ţării erau singurele divinităţi acceptate. Cei care respectau această tripletă erau recompensaţi (sau măcar lăsaţi în pace). Una dintre metodele cele mai la îndemână şi folosite: panoul de onoare. Muncitorii de frunte, cei care aveau rezultate excepţionale, erau fotografiaţi şi trecuţi la panou. "O mândrie" dorită de foarte mulţi oameni. Şi ing. Caloianu îşi aminteşte de "metodă": "Exista un panou de onoare la nivelul comunei. Cei fruntaşi, cei care se evidenţiau erau acolo. Erau pozaţi, se scriau câteva cuvinte. Era o evidenţă reală a oamenilor. Oamenii, vrând nevrând, se obişnui­seră cu situaţia şi munceau. Lucrau în primul rând pentru a-şi câştiga existenţa. Chiar cu plata aceea modestă făcută de CAP pentru produse era totuşi o siguranţă pentru ziua de mâine. Nu prospera nimeni, dar măcar aveau pâinea asigurată. Aici nu a fost valabilă prosperarea membrilor de partid. Ei mai tare munceau. Îi puneau să şi lucreze, să meargă şi la şedinţe şi, dacă nu făceau tot ce li se cerea, îi cam bubuiau... Cine nu muncea îi făcea referat la partid. Eu nu am fost niciodată ales la panou. Eram şi în funcţie de conducere. De obicei se puneau muncitorii, nu şefii". Inspecţii nu au prea avut. Oricum, "când se anunţau vizite de la judeţ, secretari pe diverse probleme, era alertă mare. Totul trebuia să fie în regulă. Totul măturat, vopsit... Totuşi, fiind o unitate medie, noi nu am prea avut probleme. Ori ne obişnuiserăm noi cu munca aceasta titanică... Nu ştiam decât să plecăm de acasă dimineaţa la 5 şi să ne întoarcem seara la 9:00. Hai să nu zic că mun­ceam chiar ca animalele, dar mun­ceam. Vindeam totul la fondul de stat. Banii obţinuţi din valorificarea produselor (lapte, smântână, brânză de la oi, lână, miere) erau trecuţi în contabilitate şi din ei se plăteau materiile prime, salariile, se făceau investiţii. Asta era viaţa la fermă!".