Monday, March 29, 2010

Romani, romani, dar nici chiar asa...

Nu stiu cata legatura are titlul cu ce voi ca sa scriu..da fie....
Eram in Serbia, la Petrut(Petrovat). Cu Adriana Gae de la ICR, un coleg de-al ei si un super-bestial-misto-tip, Dragan Demici. Fusesem la Busur, o localitate unde se va construi inca o...da inca nu va zic, sa scriu la ziar mai intai. Cert este ca, dupa niste ore de umblat pe drumurile Timocului ne-am fi dorit si noi sa ne vedem asezati la o masa, cu niste caffa(ea) in fata...eventual ceva dulce ca ne cam scazuse glicemia. In centru Petrutului, o cofetarie. Zice Dragan -cea mai buna. De-o parte si de alta a intrarii, o firma din plastic, mare si pe care erau desenate tot soiul de prajituri. Ce mai! Ni se facuse Pofta nene! Adriana era in post, a refuzat. Dragan cica e el dulce oricum, raman eu si colegul Adrianei(-sa-mi dau palme, dar nu-mi aduc aminte numele lui). Vine chelnerita, si Dragan intreaba ce vrem. Ceai la Adriana, Caffa pentru noi masculii si, eu si colegu' vrem si niste prajituri.
-Nu au asa ceva! zice Dragan.
-Cum nu? Trebuie sa aiba prajituri!
-Aici?N-au cum!
-Ma dragane, sunt desenate peste tot!
-Unde?
-Pai pe pereti etc!
Nu are cum!
Dragaaaan!

Asta micu, romanasu de Timoc, isi da seama ca ie ceva cam acru la mijloc si ne trimite inauntru, sa le alegem noi de acolo(el ferm convins ca venim cu buza umflata). Inauntru, vedem intr-o vitrina niste prajiturele....de toata stima! Si comandam un model imbracat in fulgi de cocos(a fost buuuna!)
Iesim, Dragan inca circumspect...
Apare fomeia cu prajiturile. Dragan lasa circumspectia la o parte si se lumineaza!
Aaaaaa....zice, astea sunt prajituri la voi?
DAAA????
Aaaaa, pai zice....la noi porajituri inseamna ceva prajit cu ulei!(?????? Nu zau?)
Aaaaaa si noi.....pai si la astea cum le ziceti?
Pai....colacei!(si inca o denumire, neretinuda din pacate din cauza uimirii de moment.)

Friday, March 26, 2010

Vocea disperarii

La Piata Sudului, cand vii dinspre IRA spre statia de metrou, pe trotuar si-au facut de-o invarteala un soi de vanzatori de vechituri. Sa le spun anticari....i-as jignii pe adevaratii anticari. O adunatura formata din soiuri si genuri umane. De la batrani faliti care-si vand pana si pantofii din tinerete, la insi intre doua varste care vand facaturi luate de prin Europa, la minoritari care vand telefoane sau alte facaturi, de toate gasesti. Bancnote vechi, ursuleti de plusi rosi de vreme si de griji, banuti adunati din vreo pusculita uitata de vreme. Se aduna de dimineata si pleaca undeva dupa orele pranzului, sau la pranz. Probabil ar renunta la multe, numai la masa de pranz nu.
Cand am trecut astazi pe acolo mai erau 2-3. Aproape de varsta a 3-a. Jegariti cu marfa aproape stransa. In fata unuia se postase probabil nevasta. Urla la el in buna traditie a urlatului la mort. Numai ca omul traia. Urla la saracie. Il surprinsese acolo vanzand probabil din casa, sau cine stie ce, luat cine stie de pe unde. Urla prin sughituri de plansete.
"Maaaaaaaaaa!! Ce cauti ma aici? Ce cauti ma nenorocitule? De ce cersesti ma aici? Ma nenorocitule? aici am ajuns? Nu vezi ca se destrama tot? Se duce totu' de rapa? Ma nenorocituleeeeeeeeee"!!! si iar plansete si urlete.
Spectacolul de loc de dorit atragea specatori mai rau ca un teatru ambulant. E drept. Tot un soi de actori ratati erau si ei. Jucau in piesa "Saracia". Ulrau la foame, urlau la vant, zbierau durerea. Urla disperarea din ea. Iar tot ce putea el sa faca, era sa lase capul in jos. Isi cunostea si el saracia si rusinea. Dar probabil se imprietenise cu ele.

Thursday, March 25, 2010

Tigania din mijlocul orasului

De ceva vreme am inceput sa merg mai des in zona Unirii, mai precis pe partea cu capul liniilor de tramvai 27, 32 si ce-o mai fii pe acolo. Acolo, in trecut fusese mare tiganie. Trecuse. Zona se curatase, kkat lasand in urma doar pescarusii de pe Dambovita. Acum....e plin de rahat uman. La figurat...dar si la propriu. La inceput au fost doar vreo 2-3 tarabe. Minoritari. Le-a mers. S-a inmultit. De la zi la zi tot mai multi. Acum, abia te mai poti invarti pe acolo, abia mai poti merge. Daca vreti...a devenit un fel de minicartier tiganesc. Nu ca m-ar deranja... Dar azi am vazut o faza de m-a lasat masca. Nu s-au multumit sa vanda fake-uri. Si-au adus toata sleahta. Un putoi gelat de nici 13-14 ani, il certa pe altul ca e prost si din cauza lui a ratat'o p'una. N-am inteles de la inceput ce a ratat...Am avut insa ocazie rapid sa aflu.
Au ochit o tanara. Aveau de ce. Era neglijenta, geanta aproape pe spate. ala mai alb si cu mana mai "lucrata" s-a postat in spatele ei si tot intindea mana sa-i deschida geanta. Celalalt maimutoi, dintr-o specie mai bruna, ii tinea spatele...Slava Barbosului cred ca-s mai la inceput. Nu au reusit...Dar cred ca urmeaza cursuri intensive...
Pana acum iti era frica sa mergi noaptea pe stradute in Bucuresti-ul vechi. Acum sobolanii maronii ies tot mai la suprafata, fara jena si fara frica. Oare tarabele alea de la Unirii sunt amplasate legal? Platesc dari? Impozite?
Cine isi ia tainul pentru mizeria de acolo?

Wednesday, March 24, 2010

Căsuţa poveştilor din Colentina

Poveştile adevărate cu sfârşit fericit nu s-au terminat în România, doar că eroii lor sunt prea puţin vizibili. Nu sar în faţă, nu încearcă să facă pe licuricii, doar, doar i-o vedea cineva. Îşi duc viaţa, mai bună sau mai rea, după cum pot, după destin, când ai însă şansa să-i descoperi, rămâi uimit. Am găsit în cartierul bucureştean Colentina o "Căsuţă din poveşti" cu astfel de oameni.
Cinci oameni proveniţi de la un Centru de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică (CRRN) din sectorul 2 al Capitalei.
Certificatele lor medicale vorbesc despre oarecare probleme neuropsihice ori afecţiuni ale diferitelor membre ale corpului.
Ce nu scrie în documentele lor medicale este mult mai important. Cum au învins ei problemele şi acum îşi construiesc viitorul în tonuri calde, în culori vii.
O familie adevărată
Aurică, Răzvan, Florin, Marian, Virgil. Cei cinci care au speriat... la început vecinii.
Veniţi de la muncă, alături de "mama lor", Jeni, băieţii au spus o poveste fascinantă, o adevărată pildă. Lipsea Florin. Era la muncă, la un restaurant foarte cunoscut. Băieţii se ştiu din fragedă pruncie, toţi au fost abandonaţi de părinţi. Afecţiunile copiilor, ori poate frica de a-şi îndeplini misiunea de părinţi, ori... oricum, ce mai contează? Mai importantă este viaţa lor de acum, nu trecutul. Cei cinci pot fi numiţi exponenţi ai unei schimbări mult aşteptate, dorite şi necesare a sistemului românesc de îngrijire a persoanelor cu deficienţe. După ce ani de-a rândul atât presa din România, cât şi cea din străinătate au blamat autorităţile române, iată că, într-un final, se văd roadele schimbării. La Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap (ANPH) şi la Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC), lucrurile se mişcă spre normalitate. Biserica are şi ea rolul său, unul important, prin misiunile şi programele ei destinate acestor categorii defavorizate de oameni.
Noţiunea "locuinţă protejată" ori cea de "complex de servicii", foarte uzitate şi mai ales puse în practică în Occident, încep să devină şi la noi literă de lege.
Un astfel de exemplu este cel al "Căsuţei din Poveşti". Locuinţa protejată din Colentina, unde beneficiari sunt cei cinci mici "directori", după cum se autointitulează. Numele de alint dat casei vine poate ca o confirmare în plus a beneficiilor nenumărate aduse de o astfel de unitate. Apartamentul, foarte primitor, are aura unui cămin călduros. Foarte curat, aranjat. În camera de somn, paturi suprapuse şi o colecţie impresionantă de muţunachi de pluş. Care mai de care mai ochios, mai drăguţ. Copilăria un pic cam pierdută a tinerilor se regăseşte în maimuţoii aranjaţi frumos în paturi.
Bricolaj, curăţenie, contabilitate
La şezătoarea organizată ad-hoc, primul care a luat cuvântul a fost Răzvan. "Domnuâ Director", după cum i se mai spune. Are 30 de ani. Printre problemele de sănătate putem enumera lipsa vederii la un ochi, probleme la un picior şi altele în sfera neuro. Curat îmbrăcat, vesel, frumuşel. Când stai de vorbă cu el observi doar o încetineală în discurs. Atât. A stat în centru din 1991 până acum trei ani. Cam multă vreme. Şi-n toată această perioadă, poate printre puţinele experienţe plăcute a fost o vizită în Scoţia. În rest, viaţa lui gravita doar în jurul centrului-CRRN. Acum trei ani, când s-a deschis locuinţa protejată, a fost unul dintre aleşi. Pentru a se putea înfiinţa această unitate, şi-au dat mâna DGASPC din Sectorul 2 şi Fundaţia Romanian Angel Appeal.
De când a ajuns în acest loc, viaţa lui Răzvan este pe un trend ascendent: "Când m-am mutat aici a fost prima dată când am luat contact cu lumea. Oamenii nu mă cunoşteau, se temeau. Pentru mine lumea era... a durat o perioadă până m-am acomodat".
Una dintre fundaţii l-a ajutat inclusiv să-şi găsească de muncă. Lucrează acum la unul dintre marii retaileri de articole de bricolaj. O experienţă extraordinară, după cum spune Răzvan. "Mi-a fost puţin greu la început. Colegii nu mă cunoşteau, nici eu pe ei... Am avut o colegă care m-a ajutat, ea răspundea de mine. Ea m-a condus prin toate birourile să cunosc oamenii, să mă împrietenesc cu ei. Colegii se poartă foarte frumos cu mine, foarte bine. Mai avem din când în când petreceri, de Crăciun, de Paşti, e foarte bine. Muncim, dar şi petrecem. Şi ce-i, bine - colegii mă apreciază.
De când lucrez acolo, am învăţat foarte multe. Lucrez patru ore pe zi. Îmi place foarte mult să fac curăţenie, contabilitate, să toc hârtiile şi toată lumea este foarte mulţumită de ceea ce fac eu."
De prea mult timp românii s-au obişnuit să îi rezume la un simplu cuvânt pe oamenii cu diferite deficienţe. Nu contează că poate sufletul lor este poate mai găunos decât afecţiunile oamenilor pe care îi arată cu degetul. "Handicapat": şi trec mai departe. Ei bine, să vedeţi cam ce poate un astfel de om. O persoană care şi-a învins handicapul fizic prin ambiţie şi dorinţa de a-şi trăi viaţa.
"De când am început să iau bani, am reuşit să fac mai multe lucruri. Am terminat de investit în dantură. Am dat vreo 3000 lei. Acum mi-am deschis un cont la CEC, dar îmi ţin şi bani de buzunar. Am început cam târziu să fac economii, dar e bine că totuşi am început. Am terminat ce-am avut de făcut cu sănătatea. Asta mă mulţumeşte foarte mult. Iar pentru viitorul meu îmi doresc doar sănătate, să am zile cât se poate de multe".
De când a venit în apartament, Bucureştiul i-a devenit prieten, un cunoscut uneori amabil, uneori indiferent sau poate neatent. Răzvan însă are punctul lui de vedere şi crede că prin mici lucruri se poate ajunge departe. Are încredere că se va integra în agitatul oraş, la fel cum are încredere că şi ceilalţi băieţi vor face la fel. "Nu mi s-a întâmplat să se uite oamenii ciudat la mine. Bine, ştiu să vorbesc, să dau bună ziua, ştiu să-mi cer scuze dacă am greşit. Încerc să-mi repar greşelile dacă este cazul. Cred că în România ar trebui să fim şi noi mai civilizaţi, să se păstreze curăţenia, să fie o atmosferă mai plăcută. Am făcut o mare deosebire când am fost în străinătate. Nu se compară ce este la noi în ţară, cu ce este la ei. Nu se lasă gunoaie pe jos, nu se aruncă nimic pe la întâmplare! La noi...Aş vrea să se schimbe cât mai multe lucruri... să fie mai bine şi în România.
Noi avem probleme de sănătate. Oamenilor care nu au probleme, celor care nu ne cunosc... i-aş ruga să aibă mai multă răbdare, înţelegere, să ne respecte, dacă se poate să ne şi ajute. Vă dau un exemplu. La serviciu, colegii îmi spun ceva o dată, de două ori, ca să înţeleg. Poate îi mai şi întreb, îmi spun, iar apoi înţeleg şi fac ce trebuie, dar e nevoie de răbdare. În tramvai, de exemplu, poate urc mai greu. Dar şi când stau jos şi văd pe cineva mai în vârstă, mă ridic, le ofer locul. Pot să stau în picioare, doar sunt tânăr!".
Mama Jeni şi Mama Petruţa
Părinţii lor i-au abandonat. Dar ei, prin voia lui Dumnezeu, s-au ales cu alţi părinţi, mult mai buni! Au două mame devotate. Mama Jeni şi Mama Petruţa. În tură era acum Mama Jeni. O femeie pe la patruzeci şi ceva de ani. Drăguţă, cu privire blajină şi răbdare cât să mai dea şi la alţii. Recunoaşte că lucrul la "Căsuţă" n-a fost prea uşor la început, dar acum când vede unde i-au ajuns "copiii" este cât se poate de fericită. "Lucrez la ei de doi ani. În sistem am vreo 18 ani. Am lucrat 16 ani la un cămin de bătrâni. Am avut apoi o problemă de sănătate cu coloana şi nu am mai putut lucra acolo. Am vrut să mă retrag spre copii. Dar am ajuns să lucrez cu ei, la centru. Când s-au mutat aici, m-au cerut, să lucrez tot eu cu ei. I-am învăţat foarte multe lucruri, din toate domeniile. Ştiu acum să gătească, fac ciorbe, sosuri, sarmale... ce le place lor. Prăjituri, torturi... Se gospodăresc, îşi fac singuri cumpărăturile, ies în oraş. Şi mai ales le place viaţa în familie. Stau toţi alături, se înţeleg, ţin unul la altul. Mai greu a fost la început. Aici la apartament vecinii se temeau, nu ştiau ce-i cu băieţii noştri. Acum totul s-a schimbat. Se salută cu vecinii, merg la cumpărături, se plimbă în tot Bucureştiul. Nu mai avem treabă cu ei! Dar la început nu ştiau nici să intre în bloc!".
Este mândră de titulatura ei de mamă. Una care chiar i se potriveşte. "Ne spun "mama", pentru că simt şi ei nevoia de dragoste, iar noi ne comportăm ca şi cu copiii noştri. Eu am un fiu şi s-a însurat. A plecat de acasă, şi acum ei i-au luat locul. Îi învăţ, îi educ...".
Marian de la raft
În discuţie intervine şi Marian. Poartă ochelari şi se observă că deficienţele lui sunt un pic mai mari. Dar asta nu înseamnă că l-au învins. Şi-a tot dorit un loc de muncă, să fie şi el în rând cu colegii încât, până la urmă, mai cu ajutorul lui Răzvan, mai cu cel al fundaţiei, şi-a găsit şi el de muncă la acelaşi retailer de produse de bricolaj. Lucrează "la raft". "Aranjez produsele, fac curăţenie, bag marfă la raft. Îmi place ce fac. Muncesc. E bine!" El trebuie mereu însoţit pe drumul către locul de muncă şi apoi spre casă. O nimica toată pentru cele două mămici de suflet. Să-i vadă cum se dezvoltă, cum îşi înving problemele de sănătate este ceva de vis pentru ele!
Mai ales că au promise niscaiva prăjituri din prima pensie a "copiilor"!
Mai nou, Marian şi-a rezolvat şi problema neîncrederii şi a insecurităţii. De la magazinul la care lucrează, cu banii din primul salariu şi cu reducerea oferită de cardul lui de cumpărături, şi-a luat două lacăte mari şi arătoase. Gata! S-a terminat cu joaca! Şi-a închis toate problemele şi toate grijile.
O căsuţă doar a lui
Virgil, al patrulea "magnific" al casei, ascultă discuţia zâmbind. Este mai retras. A venit şi el de la muncă. Spală vase la un restaurant celebru din Capitală. O mustăcioară abia mijită pe chipul lui completează imaginea unui tip mai serios. Alături de el lucrează şi Florin. Acesta este la muncă deocamdată. Mai din ce zice Virgil, mai din ce îl mai "pârăşte" mama Jeni, aflăm că băiatul are gânduri mari. Ar vrea să-şi cumpere şi el o căsuţă, numai a lui! Lucru care n-ar fi tocmai imposibil, din moment ce şi el şi-a deschis un cont la CEC şi şi-a mai depus şi cerere de repartiţie la primărie. Mama Jeni spune că toţi şi-au depus. Răzvan însă o contrazice: "M-am gândit că sunt alţii care nu au nici măcar ce am eu. Care nu au case, nu au nimic. Eu mă bucur că am casa asta aici. Să primească alţii care chiar au nevoie. Poate sunt oameni cu familii, cu copii şi au nevoie. Eu am aici şi sunt fericit!".
Aurică, bucătarul-şef
Tot o căsuţă îşi doreşte şi Aurică, al cincilea locatar. Mai timid la început, băiatul începe să vorbească mai liber când observă că discuţia e paşnică şi prietenoasă. O casă şi un loc de muncă mai bun. Doar are şi el o prietenă şi... na! Îşi mai fac oamenii şi planuri de viitor! Apropo, el este bucătarul-şef! Mai cu mămicile, mai singuri, cei cinci băieţi îşi gătesc mai ceva ca la restaurant! Mămăligă cu brânză şi smântână, varză cu cârnaţi, macaroane, cartofi prăjiţi. Prăjituri, torturi! Ardei umpluţi şi... mai ales sarmale! Preferatele lui Răzvan. Colegii se jură că, odată, acesta a mâncat vreo 17 sarmale! Nu erau ele prea mari, dar nici prea mici!
Răzvan râde, glumeşte, dar preventiv, ca nu cumva imaginea lui să aibă de suferit, încearcă să obţină o graţiere... "Şefuâ, să nu scrii la ziar că mănânc 17 sarmale!".
Aurel râde şi începe şi el să-şi povestească viaţa. Lucrează ca muncitor necalificat la CRRN, acelaşi centru de unde au plecat toţi cinci şi unde el are o soră, imobilizată într-un scaun cu rotile, dar şi prietena. "Mi-a fost foarte greu să mă acomodez aici.
Mi-a luat, cred, un an. La cămin era altceva. Stăteam mai mulţi în cameră, era altceva. Bine... acolo e altfel acum. Clădirea unde am stat noi acum se renovează, se face ca afară, ca-n Occident. Oricum, e mai bine aici. Acolo nu ai voie nici să ieşi în afară, nu ai nici servici. Aici umbli, ai serviciul tău. Mi-am dorit un loc de muncă şi am început să lucrez la centru. Am vrut să am şi eu un ban în buzunar. Statul ne plăteşte mâncarea şi întreţinerea. De restul ne ocupăm noi. Salariul este mic, dar n-ai ce să faci, trebuie să munceşti. Oricum, mai devreme sau mai târziu, o să-mi caut altceva. Eu m-am săturat numai de frig. Lucrez în exterior, numai afară. Îmi doresc foarte tare să-mi caut în altă parte un alt serviciu, să am şi eu un salariu mai bunicel. Îi văd pe ei că-şi iau de toate, şi eu nu pot... Contribui cu bani în casă, dar să-mi iau altceva... mai greu. Mă las pe mine şi iau în casă. Sau îi iau luâ sor-mea... Abia, abia mi-am luat telefonul ăsta. E al treilea. Unul l-am pierdut, pe al doilea l-am spălat fără să vreau. Mi-am pus totuşi şi eu câţiva bani la CEC. Din sărăcia mea, tot încerc. Măcar un milion pe lună. Am şase ani de muncă".
Primii paşi spre independenţă
În vederea implementării politicilor sociale în domeniul asistenţei sociale şi protecţiei copilului, în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului a Sectorului 2 se derulează, începând cu anul 2007, proiectul "Primii Paşi spre Independenţă", realizat în parteneriat cu Fundaţia Romanian Angel Appeal şi cu Asociaţia R.A.P. Acest proiect se adresează tinerilor din Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică (CRRN), prin componenţa de reintegrare socială reprezentantă de apartamentul tip locuinţă protejată.
Diversificarea şi dezvoltarea serviciilor alternative comunitare oferite pun accent pe integrarea în comunitate a patru persoane cu abilităţi ridicate de autonomie personală şi socială, prin asistarea acestora în cadrul unui apartament, situat în cartierul Colentina.
Obiectivul proiectului vizează dezvoltarea serviciilor de protecţie specială, stimularea reintegrării sociale, a abilităţilor de viaţă independentă pentru tinerii beneficiari.
Asociaţia R.A.P. a pus la dispoziţie un apartament renovat, mobilat şi pregătit pentru a fi locuit de beneficiarii proiectului, asigurând costurile necesare pentru aceasta. Fundaţia Romanian Angel Appeal a asistat DGASPC, Sector 2, în recrutarea personalului de îngrijire a tinerilor şi a organizat pentru personalul de îngrijire a tinerilor un curs de instruire rezidenţială, iar DGASPC Sector 2 asigură salariile personalului, precum şi cheltuielile lunare de întreţinere, energie electrică şi hrană.
Activităţile instructiv-educative desfăşurate cu aceştia au dus la rezultate satisfăcătoare.
În concluzie, se doreşte ca după o perioadă de supraveghere permanentă a acestora să se treacă la o supervizare limitată. Sunt şanse mari ca tinerii din Căsuţa cu poveşti să devină independenţi şi să se integreze în societate.
Publicat in ziarul Lumina

Thursday, March 11, 2010

Apel de maxima importanta

                                                    FRAłI ROMÂNI din judeŃele Covasna, Harghita şi Mureş!
        Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, vă cheamă să lăsaţi pentru
o zi grijile voastre acasă şi să veniţi la Topliţa, sâmbătă, 20 martie 2010!
        Veniţi să ne alăturăm glasurile spre a le spune diriguitorilor ţării că în judeţele Covasna,
Harghita şi Mureş, trăim peste 400.000 de români! Suntem urmaşii celor care secole de-a rândul
au înfruntat ,,cele mai crâncene mijloace cu scopul de a ne desfiinţa şi maghiariza”, cum a
afirmat cel ce a fost întâiul patriarh al României, Miron Cristea, fiu al Topliţei Române.
        Asemenea mijloace, sub o altă formă, sunt folosite şi astăzi împotriva identităţii şi
dăinuirii noastre. Iar acestea se petrec după mai bine de nouă decenii de la Marea Unire de la
Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, când Transilvana noastră străbună s-a unit cu România!
        Aşa cum a hotărât Adunarea reprezentanţilor românilor din judeţele Covasna, Harghita
şi Mureş, din 28 octombrie 2006 de la Izvorul Mureşului, şi de această dată, dorim să ne
exprimăm îngrijorarea pentru continuarea acţiunilor anticonstituţionale ale unor lideri politici şi
civici maghiari, ce urmăresc enclavizarea acestei zone, prin înfăptuirea autonomiei teritoriale pe
criterii etnice a aşa-zisului „ţinut secuiesc”, şi să solicităm autorităţilor statului: Parlamentului
României, Preşedinţiei, Guvernului, precum şi întregii societăţi româneşti, Patriarhiei,
Academiei, mass-media, societăţii civile – să ia atitudine şi să-şi exprime, public şi neechivoc, o
poziţie tranşantă referitor la acţiunile iredentiste, revizioniste şi separatiste, care atentează făţiş
la unitatea şi suveranitatea statului şi naţiunii române.
        Prin glasul autorizat al reprezentanţilor românilor din cele trei judeţe, dorim să tragem
un nou semnal izvorât din îngrijorarea românilor aici trăitori şi direct afectaţi, faţă de recenta
adoptare tacită, în Senatul României, a legii promovate de UDMR cu privire la regionalizarea
României, lege prin care se doreşte refacerea formulei staliniste, de tristă amintire, a Regiunii
Autonome Maghiare, şi a regiunii de nord-est a Transilvaniei ruptă din trupul ţării, prin
Dictatul de la Viena, de repunerea pe tapet a adoptării în Camera Deputaţilor a proiectului de
Lege privind statutul minorităţilor naţionale, prin care se urmăreşte legiferarea bazei
autonomiei teritoriale pe criterii etnice şi sforţarea proclamării limbii maghiare ca limbă oficială
în aşa - zisul „ţinut secuiesc” şi apoi în toată Transilvania, şi nu în ultimul rând, de continuarea
acţiunilor de discriminare şi deznaţionalizare a românilor din Arcul Intracarpatic.
                                                      1
        Vom cere ca în perspectiva reorganizării regiunilor de dezvoltare social-economică a ţării,
în concordanţă cu cerinţele Uniunii Europene, în configurarea acestora să nu prevaleze criteriul
etnic, care s-a dovedit generator de disfuncţionalităţi, discriminări şi subdezvoltare şi nicidecum
dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a României.
        Vom cere răspicat să fie respectat statutului limbii române ca limbă oficială în activitatea
instituţiilor administraţiei publice locale.
        Vom reînnoi propunerile noastre de stabilire prin lege a unor garanţii în procesul de
descentralizare, care să evite abuzurile şi discriminările românilor numeric minoritari de către
autorităţile locale, precum şi cele privind asigurarea cadrului legal de reprezentare a populaţiei
româneşti din zonă, în structurile decizionale legislative şi administrative locale şi centrale.
        Îi vom chema din nou pe concetăţenii de etnie maghiară la conlucrare, considerând că
singura soluţie de convieţuire este buna înţelegere, bazată pe respectul reciproc, în spiritul
valorilor creştine şi europene, şi nu separatismul şi enclavizarea. România a dovedit că este şi
rămâne patria comună a tuturor fiilor ei, pe care îi ocroteşte deopotrivă, indiferent de etnia,
naţionalitatea ori confesiunea lor, modelul interetnic românesc fiind apreciat pe plan
internaţional.
        Le vom reaminti tuturor românilor că toate aceste probleme cu care ne confruntăm aici,
nu sunt doar ale românilor din aceste judeţe, ci ele vizează fiinţa naţională şi reprezintă o
problemă vitală a întregii ţări, a cărei rezolvare presupune exprimarea solidarităţii tuturor
românilor, din ţară şi din străinătate.
        De aceea vă chemăm, fraţi români din Covasna, Harghita şi Mureş, să veniţi sâmbătă, 20
martie 2010 la Topliţa Română, să vă exercitaţi drepturile constituţionale şi să ne unim glasurile
pentru apărarea drepturilor noastre, dar şi pentru apărarea unităţii şi integrităţii României,
pentru ca pruncii noştri să aibă un viitor, aici, în vatra strămoşească.
        Sf. Gheorghe – Miercurea-Ciuc – Tg. Mureş,
                       6 martie 2010

Friday, March 5, 2010

Ursul Carpatin...mascota, castig

Federatia Romana de Rugby, www.frr.ro, a lansat in urma cu ceva vreme un concurs interesant. Suporterii sa propuna Mascota Echipei Nationale. n-am avut ce face si...m-am inscris si eu... Culmea, am mai si castigat! Sa vedeti cu ce:
"As propune ca mascota Ursul Carpatin. De ce?
Este cel mai impunator animal care traieste in tara noastra. Reprezinta atat din punct de vedere al culturii populare, dar si a realitatii…sa-i zicem academice, un animal puternic, inteligent, rezistent, relativ agil. cu alte cuvinte…cam cum suntem noi in materie de rugby.
Nici prea mari, nici prea mici, nici prea agili dar nici neindemanatici. Puternici, rezistenti, cu o vointa, zic eu, destul de mare. Nu mai spun ca in meniul ursului, pe langa adversarii Romaniei se numara inclusiv ghindele stejarului.
Romania, ca si echipa se aseamana ursului si din alte motive. De cele mai multe ori mergem asemenea lui, nu iesim foarte mult in evidenta, avem traseul nostru. Cand ne dorim insa ceva cu adevarat sau simtim o provocare adevarata, “ne ridicam in doua picioare”, devenind impunatori, capabili sa tinem capul sus in fata “fortelor naturii(gen echipe d’astea de prin six nations)” sau sa batem alte echipe, poate nu pe baza valorii ci pe a ambitiei. Inteligenta in joc este si ea prezenta, pana la un punct din pacate, cam cum e si cu inteligenta ursului.
Si pana la urma, revenind la primele randuri, reprezinta ceea ce ne dorim toti, de la suporteri la jucatori sau antrenori, pentru rugby-ul romanesc. Sa devina mai puternic, mai bun. NE dorim sa vedem un rugby curat, cu alte cuvinte…sa iesim din hibernare! Candva eram puternici, precum ursii, acum altii dau iama in noi ca’n
plasa cu iepuri… Propun sa ne revenim, sa iesim din hibernare. Ursus Carpatinus Rugbystus…".

Si cum am zis, am castigat!
Azi am fost sa-mi ridic premiul, tricou, pantaloni scurti, trening si jambieri, toate d'ale Echipei Nationale.
Ce de controverse a nascut ideea mea...nu mai zic...spun doar ca pentru multi diferenta dintre emblema si mascota...nu exista...
Daniel Mitrea ma intreba daca nu vreau sa si imbrac costumul mascotei....tovarasi...sa nu exageram...par urs si in stare naturala, n-am nevoie de costum :))

D'ale Rugby-ului...

Cand am ajuns la juniori 1-republicani s-au infiintat un soi de centre de excelenta in rugby-ul dambovitean. Unul era construit in jurul Rapidului-Metrorex.  Nenea Manolache, sau LACHE cum il mai stie lumea. Erua 3 echipe unite sub un singur club. Triumf, Zimbrii, Metrorex, plus cativa de pe la Brasov si Pitesti. Nenea Lache, un bun manager, antrenor...permiteti sa ma abtin...Era el, Balasa, Nita. Incepem noi campionatul....echipa mare, concurenta pe post, da nu se lega echipa... Ne dusese in cantonament de vara si la Navodari(patria cartofilor), la Poiana Brasov...nimic! Nu se legau relatiile de joc, nu se facea nimic...Asta turba....
In cantonamentul de iarna am mers la Tusnad. Ca sa dibuiasca el trebsoara care nu mergea dupa placul mustatii sale...ne-a adus un psiholog...de fapt...o pisicoloaga... O minoritara frumusica. Nu mai zic ce pariuri se puneau cine si dc a...avut o sedinta mai speciala cu ea... Bun. Trebuia ca intre antrenamente, tanti pisi sa ne ia in sedinte de cate 5-6 oameni si sa ne intrebe de probleme, de necazuri...de ce nu se leaga echipa, dupa pohta lu tata Lache... In variabil...raspunsul era... Lache! El e de vina! El e problema!!! De unde stiu asta? Ca raspunsul asta il stiam si dinainte...
Ma gandesc cum o fi facut saraca pisicoloaga sa-i zica lu nenea in fata, vezi ca tu esti Buba!!!

Si cum sa nu fie el cand....
1. Unesti 3 echipe, trebuie sa te astepti la neintelegeri cand pui in camere jucatori care inainte se cafteau de numa-numa prin campionat...Ideea lui geniala era sa puna gramadarii la un loc, mai ales pilierii...ori nenea Lache...sa ma ierti...astia se bat ca dracii!!! Nu poti pune 5-6 jucatori dominanti sub acelasi acoperis...nu iese...intelegi?
2. Nega prieteniile deja existente, incercand el cumva sa ne legam prietenii...tot dupa post!
Nenea... daca eu beau de cand ma stiu cu amicu' meu demi'u...tu vrei sa beau cu taloneuru'?
3. Strictete.
Bre! La 17-18 ani urla si hormoni si idei si ce mai vrei mata in corpul tinerilor...nu-i obliga sa fie cuminti ca niste fete mari...nu ai cum!
4. Mistocareala... De-ar stii el cat i-am luat noi mustata la raschetat....cred ca dusmania pe el si mai ales pe fiusu' Rares ne unea cel mai mult...ca echipa...
5. Rares Lache...fiu' la mustacios...fricos nevoie mare, dadea din gura si mai si turna...cum sa nu vrei sa-l caftesti?
De prisos sa spun cat ii lua Lache apararea...

Cam atat...mai caut prin amintiri si va mai zic...