Pentru tine

IONUT FULEA si MARIANA DEAC-Dragu-mi-i de tine lele

Asculta mai multe audio diverse

N-am timp...

N-am timp decat sa sufar si sa sper, sa ma rog si sa implor, sa plang si sa ma injur. sa plang si s-o injur. N-am timp decat sa ma rog ca ei sa-i fie bine. Sa nu ma lase, sa nu ne lase, sa stie ca o iubesc. N-am timp de altceva, poate doar de munca, dar si la munca tot la ea ma gandesc. Nu mai am timp sa ma gandesc la maine decat la mainele ei. Nu pot si nu vreau sa ma gandesc ca ii va fi bine si ca ea imi va zambi maine, poate poimaine din nou. n-am timp sa visez la lucruri bune, decat la sanatatea ei. Si mai am timp sa-mi zbucium pieptul si sa imi rup inima in mii de bucatele de dorul ei, de mila ei, din dragostea ei. Nu vreau altceva decat sanatate pentru ea. Dau din a mea, doar pentru ea. Imi dau binele meu pentru binele ei. Imi dau tot, tot ce e nevoie, oricui imi cere sa platesc. Doar sa-i fie bine ei. N-am timp sa vad ca se intuneca. E noapte oricum la mine in suflet. Ma dor bratele, ma dor ochii, ma dor amintirile si amprenta glasului ei ma doare in ureche. Si ma doare limba cu care nu i-am spus cat de mult o iubesc. Si nu vreau decat sa-i fie bine. Te rog, sa-ti fie bine! Doamne te rog! Fa sa-i fie bine!!

Vreau

Cred ca...vreau sa ma impregnez cu tine...cred ca imi doresc sa ma nasc zi de zi la sanul tau...cred ca...vreau sa am mereu telefonul in convorbire cu tine si cred ca vreau sa te am mereu....si as vrea sa cred ca vrei la fel...si vreau sa sper ca va fi bine mereu...si mai vreau sa spun ca mereu imi lipsesti si mai ales cand ma saruti si ma'nebunesti...

Toamna anului, primavara vietii VI

Plangea. Se scutura camasa pe el. Lacrimile ii curgeau siroaie si credea ca ca i se intampla nu-i posibil!!Se cutremura si plansul nu inceta. Fiecare centrimetru de corp se revolta, se ridica in plansul lui...Se tinea de abdomen, nu mai putea indura...Radea cu lacrimi de se cutremura garsoniera. Ii luase ceva vreme sa inteleaga ca de fapt viata nu-l fu... pardon, nu-l pacalise iar. Doar ca, si Dumnezeu iti da dupa cum crede El de cuviinta, cand crede El. Si lui ii daduse. Sau asta ii era lui impresia. Ii daduse primavara in loc de toamna si-l lasase sa vada raze de soare calde de dupa o strungareata inghetata. Si parul primaverii nu-i era cret, se comprimase numai intr-un efect ciudat. Primise totusi soare, de la oameni pe care nu i-ar fi banuit. Primise provocari de la ingeri negri cu pene lucioase. Primise zambete mici si totusi uriase, de la copiii aceia pentru care venise. Intr-un zambet de-al lor se ascundea o lume. Intr-un cuvant de-al lor un univers. Se chinuiau sa se poarte frumos, sa invete, sa fie la inaltimea asteptarilor si poate ca cei din jur nu prea mai isi dadeau seama ca ei sunt speciali. Si-un gram de zambet pur de-al lor face cate un kilogram de zambete aruncate pe fereastra dintre dinti anapoda, precum aruncau gospodinele zoaiele de la geam, ori din pragul maghernitelor.
Poate ca nu erau frumosi si mai mult ca sigur toti se fereau si se rugau sa nu aiba si ei parte de asa ceva, dar Dumnezeu inca trimitea pe pamanat astfel de mesageri, astfel de ingeri cu chip de om si zambet de cer. O clipa poate dura viata si tot viata se numeste. Un zambet numai si poti muri. O singura data sa iubesti si Raiul ti-a fost la picioare. Din iubire ne nastem, spre iubire tindem, in iubire ne ducem.
El se impiedicase iar din drumul lui si ramasese pe loc, blocat. Privise cu spaima si teama in jur. Nu cumva sa... Zilele insa treceau si viata nu se sfarsea. Nu cand vroia el. Probabil ca sus Barbosul avea un plan mai lung cu el. Fie! Faca-se voia Ta! Numai Doamne, mai calca-ti pe voie si mai arunca-i lui un bob de putere, sa schimbe lumea, sau macar firele de praf. Oamenii sau cariile lor din inima. Gandurile sau lungile beldii ce tin oamenii la distanta. Sa'ntinda navoade sa prinda dorinte si'n lacuri cu pesti diamant sa le arunce drept hrana. Cum ar fii sa creasca diamante obeze din dorinte umane? Sa faca giuvaere si inele plapande cu pietre asurzitoare si lanturi mizere? Cum ar fii? Un inger vine, altul zboara, cand alb, cand negru si departe-i pieirea. Si multe's de facut, multe de iubit, dar mai ales ingerii cu pene negre si haine de dulce amar. E primavara lui in toamna vietii lor si aproape tot se'nvarte'n'tro' hora a nebunelor dorinti, a slabelor cuvinte, a micilor ganduri si'a marilor vise. E primavara acum!



 
Primavara
  Asculta  mai multe  audio   diverse

Toamna anului, primavara vietii V

Dimineata soarele rasarea lenes. Se uita gales peste campii, se ridica pe varfuri sa se uite printre crestele muntilor. Sora lui, luna, mai zabovea si ea putin alaturi de fratele sau, statea la o discutie, dar, cum e legea firii, trebuia sa plece. Prea rar le este permis sa sada amandoi pe cer. El se trezise posomorat. Mai posomorat decat de obicei. Lumea putea sa nu mai respire, nu prea conta. De respirat, respira si el, cu sau fara voia lui. Singuratatea ii scrisese toata noaptea versuri de dragoste pe pleoape. dupa care, urland cat sa nu o auda decat el, incepuse sa i le recite... "Departe femeia si sufletul ei, aproape sunt eu si nefericirea/ Singur privesti cum rasare omul, singur de duci sa-ti saruti somnul/ Departe sunt toate, niciuna aproape/ Plecati sunt toti si niciunul pe langa/ Sa iubesti nu poti, departe-i iubirea/ Aproape sunt eu, mai aproape ca toti". Versuri anapoda, fara nici un pic de ...nimic... Si totusi, toata noapte el suportase supliciul. Incercase sa doarma, incercasa sa uite, incercasa sa moara prinzandu-si creierul in mana prin tampla. Hauri nesfarsite rasareau din senin si inorogii cei negri alergau pe pamant. Ramasi fara pene, fugeau ingerii goi si de departe radea nesfarsitul. Incercase sa viseze un peste de aur. Acel peste curv de-i poti spune dorinte. N-a prins nici un peste ii scuipau toti resturi de viermi de smarald peste ochi. Arunca o undita cu guta facuta dintr-o vena a piciorului stang. Schiopata pe malul apei din vis. Si nici un peste de aur nu se lasa prins. Si-a prins vena la loc si a reusit sa adoarma...pacat ca era dimineata. Trebuia sa trezeasca... Primavara lui cu strungareata se cam deformase, parul ii era drept si strungareata disparuse. Abia ii mai zambea primavara si din ochii ei nu mai pricepea nimic. Adulmecase o posibila prada, o posibila fila din istoria lui. Adulmecase frica, citise despre un vartej int-un suflet de puf. 

Mda..

As putea spune ca vreau sa afirm. Sau ca incerc sa vorbesc. Si totusi cuvintele nu ies. Nici pe gura, nici in scris. Condeiului i s-a inmuiat varful, gurii i s-au inclestat pana si celulele muschilor. Si totusi as vrea sa pot spune....Hai sa incerc...
Ma plang de multe ori ca nu am bani. Ma plang de multe ori de femei. Ma plang de multe ori de romani. Tot ce-i pe lume nu-mi convine...Fereasca Sfantu sa apuc sa vad in viata inca, Raiul sau Iadul ca sigur ma pun cu gura ori pe sfinti, ori pe draci, sa schimbe domle pe acolo una alta...
Cum ma plang eu, va plangeti si voi...Cat de usor e sa gasesti motive. Mai degraba strigi ca nu-i bine, decat sa te bucuri pentru o clipa.
Intr-o clipa poti sa mori, ti-e teama tare de clipa aceea...Dar de clipele pe cale le irosesti in viata...nu ti-e macar mila? De ce o clipa din viata nu face cat clipa mortii?

Acum cateva seri umblam prin Curtea de Arges, seara, dupa lasatul intunericului. Locuiesc aproape de iesirea din oras, sau na...mai la periferie. O periferie curata insa... Treceam pe langa case vechi, case neintrebate poate de prea multi ani cine sunt, cum le cheama, si ce-au facut ele prin viata...Treceam pe langa copaci nemangaiati decat de vant, de soare, plezniti de viscol, strangulati de zapada. Hauri enorme se aruncau in privirile mele. Pierdeam timpul din mana si ma trezeam mergand din inertie... Vedeam intranduri in curti atat de intunecoase incat si zmoala ti se pare un soi lampadar...Acolo nu sunt oameni? Ce oameni stau intr-un asa intuneric? OR vrea sa se obisnuiasca cu Iadul? Dar...de unde stim noi ca iadul e negru?
Plecasem in oras insotit doar de miasmele vietii. A trecut un batran pe langa mine. Un batran ca din vechile fotografii. Barba lunga, alba, de calugar. Avea o basca in cap. Privirea lui era pierduta de demult. Ochii nu pareau sa-i mai focalizeze in zilele noastre cu pacate ci isi aruncasera ancora undeva departe, probabil intr-un loc de mai bine...Privirea lui m-a pierdut si pe mine. M-a pierdut intr-un sir continuuu de de ganduri goale, de idei nesfarsite, incomplete. La dracu cu multe!!! La naiba cu si mai multe!! Pentru ce umblam neghibo, nebuni prin lume, pana la urma? Ce cautam? Ce vrem? Ce poftim? De ce mintim? Dar de ce spunem adevarul? Si mai ales...de ce ne indragostim? De ce iubim? Legea naturii?? O bag in masa!!! Nu-i deajuns! Mi-e greu sa cred ca am pierdut ani din viata, nopti goale de continut, zile de durere ori poate de bucurie, doar pentru ca e in firea naturii sa ne faca sa iubim! Sa se iubeasca ea cu doamna masa!!! Ma urasc pentru ca nu pot sa urasc. Ma invidiez pentru ca traiesc ca om. Nu ca animal, nu ca libelula, nu ca nimic. Doar pentru acest mare cadoul al vietii, functia de om si ar trebui sa fim bucurosi. Uitati-va in jur...imi veti da dreptate...

Toamna anului, primavara vietii III

Incepuse munca. Era poate pentru prima data in viata lui, viata trecuta printr-un sfert de secol si de primaveri in care facea planuri in fiecare zi, nu pentru el, ci pentru altii...Se schimbase ceva in viata lui. Primavara aceasta venise la momentul potrivit in viata lui. Aproape copt, aproape crud, cu miresme de vise si arome de ganduri. De la balconul noii casute vedea muntii...Vedea verdele curat al ierbii, vedea maretia brazilor, vedea cainii vagabonzi din jurul blocurilor si cum se pisau ei macar odata pe zi pe rotile masinii sale...verde inchis. Era un oras nou, o viata noua. Primavara ii zambea rar, dar stia ca este acolo, ca-i anotimpul lui. Ceilati erau persoane speciale, persoane cu nevoi, oameni...oameni. Poate mai buni decat cei care isi faceau iute o cruce si scuipau repede in san sa nu cumva sa aiba si ei parte de asa ceva. Lupta acum pentru persoanele cu dizabilitati, lupta pentru copiii cu handicap. O lupta inegala. Ei, cei fara toate cele trebuincioase "in casa" si oamenii de pe strada, aia cica sanatosi. Seara, cand gandurile plecau si ele la culcare, el ramanea singur, pazit doar de Icoana lui, adusa de acasa, special, sa-i dea putere. "Iarta-ma pe mine Doamne. Chior sunt desi vad, olog sunt desi merg. Mut sunt desi vorbesc. Vad uratenia lumii, dar nu-i vad frumusetea. Vad pamantul, dar nu sunt in stare sa vad Raiul. Merg pe pamant, dar nu pe drumul cel bun. Vorbesc in lume, dar nu-i vorbesc lumii. Iarta-ma Doamne si da-mi putere sa fiu om. Nimic mai mult. OM".

Toamna anului, primavara vietii II

Primavara venise navalnic peste el. Il luase si-l plimbase pana unde, dupa cum zic localnicii, "intoarce vulturul". Cat ar fi fost de vesela primavara asta de-o vedea doar el, toamna fiind pentru toti ceilalti, un inghet l-a lovit intr-o noapte de nu mai stia cu ce sa se incalzeasca. De baut nu avea, de iubit nici atat... Primavara lui se cam racise... Optimist a indurat totul, a plecat de acolo de la intorsura vulturului si-a revenit acasa...Avea probleme importante de rezolvat. Aici, acasa, primavara i se paru mai calda...dar nu cu mult. Euforia primelor zile trecuse, si acum, daca vroia sa-si tina primavara vie trebuia sa munceasca, sa lupte pentru cei din jurul lui, pentru el... Sa vrei un anotimp frumos cand in jurul tau sunt nori...dificila treaba. Poate singurul lucru bun...incepusa sa-si coasa nadragii...Putin cate putin... Era meritul lui dar si al oamenilor cu care venise in contact. Ii dadusera un scop, il pusesera pe un drum nou. Cumva, adusesera si ei in felul lor primavara in viata lui...Prin strungareata primaverii razele de soare nu se mai vedeau atat de vii. Sa paleasca oare asa de repede o primavara?

Priviri de praf

Privea aerul. Cauta sa-i surprinda rasuflarea. Dadea pumni in jurul sau sperand sa-l atinga pe domnul aer, sau pe varsu' vantu, in plex. Era nervos. Astia doi golani aduceau de toate, mai putin parfumul ei, sau macar un fir din crestetul pe care el nu-l sarutase indeajuns. De zile intregi se uita in zare. Nu mai vedea, doar i se parea. Pe ochi avea o sticla de praf. Nu mai vedea lumea in jur. Dar vedea moleculele de aer. Le putea da acum un trup. Lovea cu dusmanie. Il ameninta pe vant ca ucide tot aerul, chiar de-ar fi sa moara si el in lipsa lui. Daca vantul nu-i va aduce parfumul ei, sau poate un fir de par, ceva din crestetul ei...Aerul se indoia, paraia din toate incheieturile....il prinsese bine suferindu'! Cine mai auzise sa bati nevazutul, sa bati oxigenu? De la cel care-si vanduse viata, pentru o mana de frumosu' lumii, nu mai auzise nimeni asa tampenie omeneasca.
Inimos,  vantul incerca sa-si ajute ruda, dar cum sa gaseasca el parfumul, dar cum sa intalneasca el firul de par din crestetul Ei? Care ea? De unde ea? Ce parfum are ea? Nimeni nu stia! Si nebunul, disperat, a omorat aerul. Incet, incet, in jur au inceput sa moara toti. Pana si Ea. Pana si El. Morti de moartea aerului.

Doua saptamani interesante

Daca tot sunt somer si n-am ce face, adica am ce face-caut locuri de munca-dar nu gasesc pe nicaieri, am plecat la "tara"-Tamadao. Lucrari la casa. cu bani putini sa vrei lucruri mari...Incercam.
De ce va intereseaza pe voi? Poate nu, sau poate da.
Copilul din mine, ala de se ducea cu vaca, oaia, gasca si colinda prin tot satu', cam uitase cum pe la tara se da buna ziua la toata lumea. Uitase ca se poate sta nespalat si vreo 2 zile fara sa mori. Uitase cum e sa mananci pe apucate si daca apuci chiar si asa.
De munca fizica... Si mai ales uitasem ce inseamna sa stai cu Tata. Da. am stat cu tata. In doua saptamani am stat cu el si de vorba cu el, de lucru cu el...cam cat n-am stat in ultimii ani. Descoperiri epocale nu pot spune ca am facut, dar am descoperit cum imbatraneste un om. cum pana si nebunu' neamului, ala de era acuzat ca preacurveste si preabea(nu mai mult ca altii din neam da noah...) si ca prea le zice in fata a devenit din tata, bunic. am descoperit ca nu degeaba are patalamale pentru vreo 5-6 meserii. Si, mai ales, cum parul alb aduce schimbari in gandire. O curata, o desteleneste, si gandurile, ideile sunt altele.

Nu stiu sa fii muncit vreodata de la 6 dimineata pana la 10 seara, munca fizica...well...am facut-o si p'asta... si pot!
Pot acum sa...gletuiesc, pun podele, zugravesc, montez usi, sap, ud gradini, pot sa ma imbat cu vise si sa raman treaz din vin. Pot sa sufar in tacere si pot urla in gand pana raman surd in buricele degetelor...
Sa ma bata norocu' cate am facut-invatat-descoperit in doua saptamani. Nu, nu-i lauda. E doar o vorba aruncata de pe tastatura.
Stiti cum ii rasaritul peste deal? Dar luna taiata ca de un iatagan aproape de crucea noptii?
Dar dusul campeanului il stiti?
Am renuntat la a merge sa fac dus la neamuri. M-am bazat pe Dumnezeu sa sufle numa un pic caldura peste butoiul cu apa, sa fie sara buna de dat jos tencuiala muncii si racorit ochii din deste. E treaba serioasa cu gletuiala, si pipai peretii pana simti toate asperitatile, si te lupti cu ei sa-i indrepti...te dor ochii si din cap si din burice...

Dumnezeu dragutul, pupa-I-as eu barba Lui mi-o incalzit si apa, si suflet si ganduri. Mai, mai sa ma dea in fiert! In mijlocul curtii, cu luna aprinsa numa de-un colt, si vreo trei-patru stele ce tineau de sase, cu apa incalzita de soare intr-o galeata, si-un ibric mare(facut si asta de tata) ma dusam...ba' da ma dusam de ma gasea curatenia! Nu alta!
Multe am mai facut in doua saptamani...dar mai ales, am stat cu Tata...


Asculta mai multe audio Muzica

Vocea disperarii

La Piata Sudului, cand vii dinspre IRA spre statia de metrou, pe trotuar si-au facut de-o invarteala un soi de vanzatori de vechituri. Sa le spun anticari....i-as jignii pe adevaratii anticari. O adunatura formata din soiuri si genuri umane. De la batrani faliti care-si vand pana si pantofii din tinerete, la insi intre doua varste care vand facaturi luate de prin Europa, la minoritari care vand telefoane sau alte facaturi, de toate gasesti. Bancnote vechi, ursuleti de plusi rosi de vreme si de griji, banuti adunati din vreo pusculita uitata de vreme. Se aduna de dimineata si pleaca undeva dupa orele pranzului, sau la pranz. Probabil ar renunta la multe, numai la masa de pranz nu.
Cand am trecut astazi pe acolo mai erau 2-3. Aproape de varsta a 3-a. Jegariti cu marfa aproape stransa. In fata unuia se postase probabil nevasta. Urla la el in buna traditie a urlatului la mort. Numai ca omul traia. Urla la saracie. Il surprinsese acolo vanzand probabil din casa, sau cine stie ce, luat cine stie de pe unde. Urla prin sughituri de plansete.
"Maaaaaaaaaa!! Ce cauti ma aici? Ce cauti ma nenorocitule? De ce cersesti ma aici? Ma nenorocitule? aici am ajuns? Nu vezi ca se destrama tot? Se duce totu' de rapa? Ma nenorocituleeeeeeeeee"!!! si iar plansete si urlete.
Spectacolul de loc de dorit atragea specatori mai rau ca un teatru ambulant. E drept. Tot un soi de actori ratati erau si ei. Jucau in piesa "Saracia". Ulrau la foame, urlau la vant, zbierau durerea. Urla disperarea din ea. Iar tot ce putea el sa faca, era sa lase capul in jos. Isi cunostea si el saracia si rusinea. Dar probabil se imprietenise cu ele.