Toamna anului, primavara vietii V

Dimineata soarele rasarea lenes. Se uita gales peste campii, se ridica pe varfuri sa se uite printre crestele muntilor. Sora lui, luna, mai zabovea si ea putin alaturi de fratele sau, statea la o discutie, dar, cum e legea firii, trebuia sa plece. Prea rar le este permis sa sada amandoi pe cer. El se trezise posomorat. Mai posomorat decat de obicei. Lumea putea sa nu mai respire, nu prea conta. De respirat, respira si el, cu sau fara voia lui. Singuratatea ii scrisese toata noaptea versuri de dragoste pe pleoape. dupa care, urland cat sa nu o auda decat el, incepuse sa i le recite... "Departe femeia si sufletul ei, aproape sunt eu si nefericirea/ Singur privesti cum rasare omul, singur de duci sa-ti saruti somnul/ Departe sunt toate, niciuna aproape/ Plecati sunt toti si niciunul pe langa/ Sa iubesti nu poti, departe-i iubirea/ Aproape sunt eu, mai aproape ca toti". Versuri anapoda, fara nici un pic de ...nimic... Si totusi, toata noapte el suportase supliciul. Incercase sa doarma, incercasa sa uite, incercasa sa moara prinzandu-si creierul in mana prin tampla. Hauri nesfarsite rasareau din senin si inorogii cei negri alergau pe pamant. Ramasi fara pene, fugeau ingerii goi si de departe radea nesfarsitul. Incercase sa viseze un peste de aur. Acel peste curv de-i poti spune dorinte. N-a prins nici un peste ii scuipau toti resturi de viermi de smarald peste ochi. Arunca o undita cu guta facuta dintr-o vena a piciorului stang. Schiopata pe malul apei din vis. Si nici un peste de aur nu se lasa prins. Si-a prins vena la loc si a reusit sa adoarma...pacat ca era dimineata. Trebuia sa trezeasca... Primavara lui cu strungareata se cam deformase, parul ii era drept si strungareata disparuse. Abia ii mai zambea primavara si din ochii ei nu mai pricepea nimic. Adulmecase o posibila prada, o posibila fila din istoria lui. Adulmecase frica, citise despre un vartej int-un suflet de puf.