O caravană cu românism pentru fraţii din Basarabia de Sud

Zilele acestea, fraţii noştri din Basarabia de Sud şi-au "tras sevă" românească, cât să mai amâne, poate, procesul forţat şi deloc stătător de ucrainizare. Institutul Cultural Român, prin Direcţia Români din Afara Ţării, în parteneriat cu Asociaţia Naţional-Culturală a Românilor din regiunea Odesa, "Basarabia" din Utkonosovka (Ismail), a organizat recent Caravana teatrului şi folclorului românesc la românii din Regiunea Odesa (Ucraina). 

Când spui român în Basarabia de Sud, în Ucraina, cuvântul capătă o greutate aparte. Aici, nu eşti "român" din întâmplare, nu e o chestiune doar moştenită. În regiunea Odesei, unde sunt mai bine de 120.000 de etnici români, dacă nu cumva a scăzut chiar astăzi numărul lor cam... cu cât au mai ucrainizat autorităţile din regiune peste noapte, românii îşi asumă identitatea naţională indiferent de problemele întâlnite. Fie că vorbim de negarea istoriei româneşti a locurilor, fie de încercarea autorităţilor de a scoate din memoria colectivă a românilor zilele de coşmar de după sovietizare, când bisericile ridicate de strămoşii lor de pe la 1700-1800 au fost bombardate, iar cele rămase au fost trecute în contul Bisericii Ortodoxe Ruse. Dacă până şi la Cetatea Albă, a fostului domnitor, Sfântul Ştefan cel Mare, stema acestuia a fost scoasă din piatră, "pentru restaurare", şi imediat "pierdută" de autorităţile de la Odesa - la ce ne putem aştepta? Uitarea n-are însă priză prea mare la români. Şi nici identitatea nu se va pierde. Să sperăm!

Poveşti şi cântece în limba română

Programul caravanei realizate de Institutul Cultural Român a cuprins turneul de şase spectacole al Teatrului "Anton Pann" din Râmnicu Vâlcea cu piesele "Punguţa cu doi bani" de Ion Creangă (scenografie şi păpuşi: Mirela Tofan, scenariul şi regia: Ioan Brancu) şi "Ciuboţelele Ogarului", după un text de Călin Gruia, poveste cu marionete pe fire (scenariul: Alin Antemir, păpuşile şi regia: Alin Antemir) şi tot atâtea reprezentaţii de muzică şi dans popular românesc ale ansamblului "Dor Basarabean" din Erdek-Burnu (Utkonosovka), raionul Ismail.

Primii care s-au bucurat de teatru şi joc au fost cei din Cartal (Orlovka). Într-o casă de cultură imensă, moştenire din perioada de tristă aducere aminte a existenţei URSS, în primele rânduri, pe mijlocul sălii, s-au tot adunat vreo 200 de suflete. De la copii de grădiniţă şi până la oameni trecuţi de prima şi a doua tinereţe. Uimiţi, nelămuriţi, aşteptau să vadă ce-i cu teatrul de păpuşi şi cum întrupează ansamblul folcloric dorul lor basarabean. Pentru cei mai mulţi era prima dată în viaţă când în faţa lor ajungea un astfel de teatru, dacă nu chiar orice fel de teatru. Inimile mici, pline de bucurie şi căldură ale celor prezenţi contrastau puternic cu răceala şi imensitatea sălii.

Reprezentaţiile teatrului au fost extraordinare, ca, de altfel, tot ce s-a întâmplat cu programul caravanei. Râvna păpuşarilor ca totul să iasă perfect, poveştile scrise într-un mod minunat şi interacţiunea cu publicul au fost excepţionale. Dacă în faţa scenei îi puteai vedea pe micii şi marii spectatori fremătând de exuberanţă şi sorbind îndelung fiecare sunet, cuvânt şi joc al păpuşilor, în spatele scenei, cei şase păpuşari trudeau la ultimele retuşuri dar captau şi vibraţiile venite dinspre spectatori. Câte aplauze a primit cucoşul cel descurcăreţ ori iepuraşul cel fâşneţ din partea spectatorilor, de-ar fi fost ele donaţii de cărţi, ori poate de alte lucruri ce ţin de cultură, din partea României, poate că la Odesa românii n-ar mai fi trăit sub imperiul temerii de a nu se pierde în rusofonia ce-i înconjoară...

Folclorul ca pansament pentru inimi

Pe scena de la Cartal au urcat, după ce păpuşile celor de la "Anton Pann" au plecat să-şi facă siesta după spectacol, copiii ansamblului folcloric "Dor Basarabean". Să tot fie vreo 30 de dansatori şi instrumentişti. Instruiţi de minune de coregraful lor şi cu o orchestră mult mai valoroasă decât ce vedem adesea pe la televizor, formată tot din copii, dansatorii şi în acelaşi timp cântăreţii ansamblului au încântat spectatorii. Suitele de dansuri, de muzici tradiţionale atât din Basarabia, cât şi din România, ba chiar şi un "Căluş" prezentat excepţional, toate acestea au mişcat profund sufletele spectatorilor. Printre zâmbete largi, printre aplauze frenetice, am putut vedea inclusiv lacrimi de bucurie. Şi nu doar la Cartal, ci în toate cele şase localităţi prin care s-a dat redeşteptarea românismului. Păpuşarii s-au întrecut pe sine în a da viaţă poveştilor iar copiii din ansamblu s-au dat peste cap la propriu să arate ce înseamnă cu adevărat folclor. Acestea în condiţiile în care plecau la spectacole imediat după terminarea orelor de curs, ore care nu prea ştiu cât vor mai putea participa în limba română, la ce proces de închidere a şcolilor româneşti a început de ceva ani. O şcoală absolvită în limba maternă, deşi legile minorităţilor din Ucraina sunt permisive, atrage oprobriul şi mai ales un puternic exerciţiu de "pus beţe în roate" pentru cei care ar face aceasta.

Pagini de istorie

În caravana teatral-folclorică organizată de ICR şi "Basarabia" ai senzaţia că în jurul tău se scriu pagini de istorie. Impresie dată poate şi de telefoanele date de securitatea ucraineană, atât înainte, dar şi după fiecare spectacol, prin cele şase localităţi pe unde a trecut caravana. Cartal (Orlovka), raionul Reni, Ciamaşir (Prioziornoe), raionul Chilia, Borisăuca (Borisovka), raionul Tatarbunar, Frumuşica Veche (Staroselie), raionul Sărata, Satu Nou (Novosiolovka), raionul Sărata şi Erdek-Burnu (Utkonosovka), raionul Ismail: sunt localităţile pe unde teatrul şi folclorul autentic românesc au redeşteptat inimi şi minţi şi unde prin aceleaşi mijloace de exprimare culturală s-a astâmpărat măcar puţin setea de cultură a românilor. Localităţi unde numărul spectatorilor a crescut progresiv până a ajuns aproape de 500-600 de oameni. Şi s-a plecat de la vreo 200... Filmul evenimentelor de la Cartal, cu toată bucuria şi euforia copiilor, dar şi a adulţilor, s-a manifestat şi mai abitir în alte localităţi unde hora românească s-a prins cu zeci şi zeci de oameni.

Limba română, nu; moldoveneasca, da!

De prea mulţi ani, autorităţile din Ucraina împreună cu cele comuniste de la Chişinău au promovat o politică agresivă de distrugere a identităţii naţionale româneşti. Moldovenizarea forţată este un proces aflat în plină desfăşurare. "Limba moldovenească", "naţia moldovenească", "sufletul moldovenesc" şi alte asemenea bazaconii sapă la temelia identităţii româneşti din Ucraina. Lipsa comunicării oficiale în limba română şi mai ales a mijloacelor de exprimare în limba maternă a făcut în regiunea Odesei ca "moldovenismul" să capete putere. "Cozile de topor" nu au fost greu de găsit pentru ucraineni. S-a lipit de mintea românilor ca o pojghiţă nesănătoasă "moldovenismul". Noroc că încă poate fi înlăturat. Nu puţini au fost aceia care veniseră sceptici la spectacolele în limba română, să vadă ce vor "românii", şi au plecat acasă şi ei tot români! 

Publicat in Lumina

Preotul cu o parohie liberă şi una în cătuşe

Emigrarea românilor spre Vestul Europei a lăsat urme adânci atât în România, cât şi în ţările pe unde conaţionalii noştri au poposit. Dorinţa de mai bine a celor plecaţi spre alte zări nu a căpătat mereu acoperire în realitate. Binele s-a transformat în rău şi de la calea cea bună s-au abătut poate prea mulţi. Departe de ţară, de multe ori singuri, românii au ajuns să comită infracţiuni de tot soiul. Ispitele i-au înlănţuit pe cei mai săraci cu duhul şi s-au trezit încarceraţi. Cine să-i mai audă, de după zidurile groase ale centrelor de detenţie? Cine să le întindă o mână de ajutor? Biserica.

În Italia trăiesc câteva milioane de români. La Roma, câteva sute de mii - legal şi ilegal. Din păcate, o mică parte dintre aceştia au acum domiciliu forţat în două dintre închisorile din regiunea Romei: Rebibbia şi Regina Coeli. De vreo cinci ani, un preot român le alină sufletele celor închişi, celor care vor să revină pe calea cea dreaptă. Părintele protopop Bogdan Petre, paroh în localitatea Monterotondo, regiunea Romei, este primul preot român care a început să acorde asistenţă duhovnicească românilor închişi la Roma. O misiune duhovnicească pe care a început-o cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Iosif, Arhiepiscop şi Mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale, dar şi cu un "Nulla Osta", un permis special din partea Ministerului de Interne şi din partea Ministerului Justiţiei. "Doar" un an a fost nevoit părintele Bogdan să aştepte documentul. Iar apoi, alte "o sută" de documente, acte şi autorizaţii i-au fost necesare pentru a purcede la treabă. Am putea spune despre părintele Bogdan că are două parohii. Una liberă, una încătuşată. Suflete închise la Roma. Prin har, prin muncă, prin multe discuţii cu enoriaşii, fie ei cei liberi, fie cei în zeghe, preotul a reuşit să-i unească.

Suflete în zeghi italieneşti

Părintele Bogdan are funcţia de capelan al închisorii Rebibbia. Un centru de detenţie cu 14 sectoare. Românii sunt împrăştiaţi în aproape toate acestea. Preotul merge săptămânal atât la Institutul masculin, cât şi la cel feminin. "Ne întâlnim, pe baza unor liste, în capelele de sector. Începem întotdeauna cu o rugăciune. Apoi vorbim despre o temă care se desprinde din Evanghelia duminicii, care să-i intereseze şi pe deţinuţi. Las spaţiu pentru impresiile şi intervenţiile lor. La sfârşit îmi spun despre nevoile lor concrete, în general să luăm legătura cu familiile lor. Le ducem ziare, foi parohiale, cărţi, timbre, bani, haine, scrisori. Există şi câţiva mediatori culturali care ţin legătura cu Consulatul nostru, cu avocaţii şi cu diferite organisme caritative spre a-i ajuta pe conaţionalii noştri arestaţi". Uneori, părintele ori colaboratorii lui din parohie ajung să aibă rol de "cel mai bun prieten", de confident. Li se povestesc "aventurile spectaculoase" pentru care sunt închişi. Alteori, dorul de familie, de cei dragi, se transpune în povestiri înduioşătoare despre cei dragi. Părintele îi descrie pe enoriaşii în zeghe ca fiind tineri care fac parte din mai multe categorii sociale. Unii sunt proveniţi din familii bune, dar, venind in Italia, nu au fost plătiţi de patroni, au fost jecmăniţi de conaţionalii lor, au avut neşansa să aibă exemple greşite, intre italienii pe care i-au întâlnit. Alţii fac parte din familii sărace, distruse sau marginalizate din punct de vedere etnic. "Intrând într-un raport de afecţiune şi respect, de înţelegere şi solidaritate faţă de momentul dramatic pe care îl traversează, se descoperă adevăratul eu al lor, care nu este nici pe departe masca violentă şi vicleană pe care şi-o afişează ca să poată supravieţui", explică părintele Bogdan.

"Adopţii" atipice

Interesantă pentru preotul român este uniunea, formarea de "familii" între deţinuţii români şi enoriaşii săi de la Monterotondo. "Am reuşit să conving unele dintre familiile din parohie să-i "adopte" pe unii dintre deţinuţi. Se realizează două lucruri: pe de o parte se ajută deţinuţii români în nevoile lor cele mai elementare, pe de altă parte enoriaşii parohiei se sensibilizează la milostenie, îmbogăţindu-se în fapte bune. S-a creat o frumoasă relaţie de corespondenţă epistolară, care uneori continuă şi după eliberarea celor închişi. Dacă noi nu ne ocupăm de aceşti tineri, şi aşa "bătuţi de soartă", ei vor suferi şi mai mult şi se vor înrăutăţi. Nu-i ajutăm cât ar trebui să-i ajutăm. Ne propuseserăm să le constituim o bibliotecă, dar din lipsa de fonduri încă nu am reuşit. Prezenţa noastră este însă mult pentru ei, care ne spun: "Sunteţi rudele noastre" "sunteţi îngerii noştri păzitori", "sunteţi o Biblie pe care o citim ori de câte ori veniţi aici".

Părintele vine şi cu o explicaţie mai spirituală. Cuvinte care te fac să înţelegi rostul muncii lui şi sprijinul enoriaşilor săi pentru românii închişi. "În bolniţele mănăstirilor este reprezentată o scenă invocată de Domnul Iisus, în care nu cel ce dă, ci cel ce primeşte este aureolat, căci în spatele săracului se ascunde Hristos. După cum spune o rugăciune a Sfântului Vasile cel Mare, ca şi cum săracii s-ar ruga: "Dăruieşte-le lor cele cereşti în locul celor pământeşti, cele veşnice în locul celor vremelnice, cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase". Pot să mă mândresc cu nişte oameni care-mi sunt exemplu de râvnă şi de dragoste. Privind la unii dintre ei, se vede ceea ce este spus în Noul Testament: "Este mai mare fericire în a da decât în a lua"". Pe lângă argumentele de ordin teologic, părintele protopop vorbeşte şi de o mulţumire a conştiinţei faptului bine făcut. "Bucuria cea mai mare este când cu mulţi dintre ei mă întâlnesc la Roma şi-mi spun că şi-au schimbat radical viaţa. Că au familie, că muncesc şi că au abandonat cercurile de prieteni care îi influenţau în rău. Am câteva bucurii în viaţă, iar aceasta este una dintre ele: învierea omului precum cea a fiului risipitor întors acasă".

Monterotondo, parohia fără biserică

Paroh al localităţii Monterotondo, cu sediul la Fonta Nueva. De ce? Bunăvoinţa maicilor catolice de la Institutul din Fonta Nueva a făcut ca părintele Bogdan să poată avea la dispoziţie o biserică pentru a sluji credincioşilor români din zona de nord-est a Romei. Biserica institutului catolic a devenit şi căminul credincioşilor ortodocşi. Nu că ar fi asta o problemă de nedepăşit. "Avem speranţa de a construi mai întâi biserica sufletelor şi mai târziu şi pe cea materială. Asta ne întăreşte şi ne uneşte şi mai mult cu Domnul, amintindu-ne de a noua fericire, cea a prigoniţilor dar şi a răsplătiţilor. Lipsa unui lăcaş de cult nu-i împiedică pe credincioşii români să aibă o viaţă spirituală activă şi acţiuni numeroase, întocmai ca o parohie cu toate cele trebuincioase. "Orice biserică românească este un "pământ românesc" unde românii se simt ca acasă. Duminica şi sărbătorile constituie un dublu moment: unul duhovnicesc, pentru că toţi conaţionalii noştri simt nevoia de o reîncărcare sufletească în întâlnirea cu Dumnezeu. Dar constituie şi un moment sociorelaţional, întrucât oamenii simt nevoia să se întâlnească şi să comunice după slujbă despre problemele şi nevoile lor imediate. Când aveam un sediu propriu la Monterotondo, oamenii stăteau împreună în curtea bisericii de la ora 9:00 dimineaţa până la ora 21:00. Dacă nu este biserica punct de referinţă, devin barurile. Unde nu găsesc rugăciune, merg să caute alcool. Spunea Sfântul Ioan de Kronstadt că "acolo unde lipseşte biserica oamenii încep să se comporte precum bestiile". Există un "sindrom al lui Ulisse" care se manifestă sub forma unei nevroze a străinului, departe de casă. Biserica îi alină dorul de ţară şi îi dă posibilitatea să discute în propria limbă cu oameni de acelaşi nivel social cu el, cu aceleaşi probleme şi aspiraţii".

Despre aspiraţii, vise şi nevoi

Pentru ce se roagă românii din parohia dumneavoastră? "Se roagă pentru întărirea în credinţă şi sănătate ca să poată duce până la cap crucea familiei. Se roagă pentru problemele unei existenţe apăsate şi suferinţe. Se găseşte din ce în ce mai puţin de lucru. Dar tocmai prin puterea credinţei ei realizează cum Dumnezeu face minuni. "Dumnezeu întârzie, dar nu uită", spun ei. Şi cei ce sunt îmbisericiţi vin în fiecare seară la biserică şi ne rugăm împreună pentru toate nevoile tuturor. Învăţăm să ne rugăm mai întâi pentru "pâinea cea spre fiinţă" şi apoi pentru "pâinea cea de toate zilele". Există în timp "un crescendo" al rugăciunii. Fiecare om-un suflet. Fiecare suflet, cu ispitele lui. Omul, cu problemele, cu dorinţele, cu nevoile lui. Un lucru minunat care se întâmplă în sânul parohiei de la Monterotondo este acela al unirii oamenilor, al conştientizării faptului că, uniţi, ei pot depăşii mai uşor toate greutăţile. Nevoile sunt mai multe. Unele conştiente, iar altele, inconştiente. Sunt conştienţi că dacă ar fi mai uniţi ar putea depăşi mai uşor momentul de criză în care ne găsim cu toţii. Sunt mai puţin conştienţi că recuperând valorile duhovniceşti şi culturale proprii, vor putea lăsa o moştenire preţioasă copiilor lor. Cei ce ne găzduiesc doresc integrarea noastră, dar se bucură când întâlnesc oameni de valoare. Noi avem trei mari misiuni de îndeplinit aici, pe tărîmul italian: prima, de a-i recupera pe români pentru valorile evanghelice şi ortodoxe. Apoi, acest patrimoniu să-l împărtăşim copiilor noştri, dar şi italienilor. Culmea misiunii noastre pe aceste meleaguri va fi Ortodoxia italiană", răspunde părintele paroh.

"O imagine de Rai"

În fiecare duminică, la Parohia de la Monterotondo credincioşii români se adună pentru a petrece ziua în sânul comunităţii. Sunt trei momente pedagogice pe care părintele paroh le-a ordonat după o ordine specială. "Există trei momente pedagogice în fiecare duminică pentru adulţi. Primul reiese din Evanghelia duminicii. Se evidenţiază o temă care să aibă o aplicaţie concretă la viaţa lor. Apoi, avem un Buletin parohial, în care scriem o meditaţie duhovnicească şi unele avize de interes comunitar. După-amiază, de la ora 15:00, facem şcoala duminicală, în care abordăm diferite probleme existenţiale, pe care le tratăm din punct de vedere creştin şi comunitar. Cel mai greu este să învăţăm să existăm în marea familie a Bisericii şi să ne comportăm ca atare. În cadrul şcolii duminicale, am abordat teme referitor la familie şi muncă şi dintr-o perspectivă laică, încercând să dăm instrumente de comunicare celor din parohie, ca să poată să discute şi să relaţioneze şi cu cei ce nu vin în biserică", mai povesteşte părintele.

Copiii, viitorul oricărei familii, al oricărui popor, nu au fost uitaţi. Părintele Bogdan le atribuie lor o misiune extraordinară, dar, până va veni timpul s-o îndeplinească, ei trebuie să se pregătească. "Copiii participă şi ei la şcoala duminicală. Sunt împărţiţi în trei grupe şi au un program scolastic foarte bine organizat. Soţia mea, preoteasa Lorena, face cateheză cu grupa adolescenţilor. Ştefania se ocupă de grupa mijlocie şi Doina de cea mică. Cea mai minunată pregătire este că aceşti copii stau ěn biserică în ambianţa şlujbelor. Şi apoi la împărtăşanie stau şi două-trei ore ca să împărtăşesc pe toţi cei prezenţi. Este o imagine de Rai. Vrem să investim cel mai mult în copii pentru că ei vor fi, în sensul bun, "calul troian" al integrării noastre în societatea italiană. Ei, ca cetăţeni italieni, vor fi credibili în prezentarea valorilor noastre ortodoxe şi chiar româneşti", încheie părintele. 

Publicat in Lumina

HAND-ROM sau lecţia de smerenie pe care ne-o dau copiii

Le poţi ţine sănătatea în căuşul palmelor. Dar nu le poţi cuprinde cu privirea frumuseţea sufletelor. La Curtea de Argeş, o comunitate de copii şi tineri cu handicap se încăpăţânează să meargă înainte, să arate lumii că a avea o problemă nu înseamnă decât că trebuie un pic mai multă voinţă pentru a reuşi.

Intri pe poarta unei fabrici, ocoleşti clădirile şi ajungi la Centrul de zi "Marina". Treci pragul şi dai într-un hol măricel. Câţiva adulţi te urmăresc cu privirea. Nu te cunosc. Şi oameni noi nu prea vin pe aici... Sau dacă vin, vin din aceeaşi cauză ca şi ei. Copii, tineri cu handicap. Iar ei sunt fie părinţii, fie bunicii lor. Oare tu ce cauţi acolo? Ai fi putut veni să vezi ce înseamă "lumea lor", a copiilor şi a adolescenţilor cu dizabilităţi. Pentru că, după cum spunea o bunică întâlnită pe holurile centrului, "dacă ei nu au, nici nu îi interesează de noi. Ba, când ne văd copilaşii, scuipă-n sân, nu cumva să se ducă la ei, de parcă e vreun blestem, ceva care se ia!".

O lume cu multe nevoi

Intrând pe poarta Centrului de zi "Marina", al Fundaţiei HAND-ROM (acronimul de la Handicap România), pătrunzi într-o lume aparte. Lumea persoanelor cu dizabilităţi. Cu probleme mai mari sau mai mici, de ordin mental sau fizic, de multe ori chiar împreună, copiii Centrului "Marina" pot reprezenta înainte de toate un exemplu minunat despre ce înseamnă Voinţa, Dorinţa de a reuşi. Creştineşte, am putea spune că ei reprezintă încercările trimise de Dumnezeu familiilor lor, examenele sufletelor. Şi ştiţi ceva? Până acum n-a rămas nimeni repetent. Poate s-a mai dat vreo corijenţă, dar nici aceea prea des.

"Marina" este un centru de suport educaţional pentru copiii cu Cerinţe Educaţionale Speciale (CES) din Curtea de Argeş şi comunele limitrofe. Beneficiari sunt 90 copii. Educaţia lor aici începe de la clasa de preşcolari şi până în clasa a VIII-a.

De la copii la profesori, toţi par a fi speciali. Copiii sunt speciali prin nevoile lor, iar oamenii mari, prin calitatea umană. Nu oricine acceptă sau îşi doreşte să lucreze cu nişte elevi care, oricât de sârguincioşi ar fi, în câteva zile pot uita tot ce au acumulat într-o săptămână de şcoală.

Ora de recitare

La o masă, într-una din sălile de clasă, o profesoară încerca să convingă o fetiţă să-şi facă lecţia. Trebuia să... deseneze. Să umple o păginuţă dintr-un carneţel cu câteva culori. Mare lucru, aţi putea spune. Mare, vine răspunsul. Pentru problemele de ordin mintal ale fetiţei, atât se putea lucra pe acea temă. Încet-încet, cu privirea nesigură şi mâinile nu foarte dibace, copila încerca să urmeze sfaturile profesoarei. Încet-încet, pagina se umplea. Şi poate că acolo, în mintea copilei, se mai umplea un mic spaţiu lăsat gol de boală. Era totuşi un mic pas înainte.

Într-o altă sală clasă, dăm peste clasa a IV-a. Mult spus clasă, căci nu erau prezente decât învăţătoarea, Elena, şi o elevă mititică, blonduţă. Sunt la ora de română. Diana, eleva cu trăsături fine, ochi frumoşi şi o pereche cochetă de ochelari, făcea un soi de traseu printre litere şi cuvinte şi, na! Se mai poticnea pe ici, pe colo. Şi ea are tot o dizabilitate de ordin mintal. Blonduţa s-a fâstâcit. Ce-or vrea şi oamenii ăştia mari, veniţi în vizită? Noroc că apare Tavi, colegul ei. Unde-s doi, puterea creşte, iar fâstâceala se împarte frăţeşte! Tavi, un băieţel mai hotărât, se aşază în bancă dornic să înveţe ceva nou! Are epilepsie, dar şi o altă problemă. Bunica lui ne spunea că, la trei ani, o semipareză care l-a ţinut ţintuit de pat câteva luni i-a şters tot din memorie, până şi mersul. Era din nou ca un bebeluş. Cum, necum, Tavi a trecut peste problemă şi acum este unul din elevii de frunte ai centrului. Împreună cu Diana, acum mai sigură pe ea, copiii încep să ne citească poezii. Fiecare are una preferată. Şi, dacă prima dată s-au mai împiedicat de nişte cuvinte apărute parcă peste noapte în poezia lor, a doua oară ne-au dat gata! Recitau ca doi... recitatori de meserie! Învăţătoarea zâmbeşte din priviri. Ştie că mâine e posbili ca ei nici să nu-şi mai aducă aminte că au citit vreodată poeziile acelea. Să fie noi pentru ei. Ar vrea însă şi ea să ştie altceva, ceva de la ei.

"Lucrez de câţiva ani cu aceşti copii. Lucrez de drag cu ei. Poate uneori obosesc. Văd că munca este uneori peste puterile mele, iar ei acumulează foarte greu cunoştinţe. Îi învăţ să scrie, să citească, să socotească. Sunt nişte fiinţe mai deosebite, mai speciale şi trebuie să avem mare grijă cu ei pentru că sunt foarte sensibili. Sunt nişte copilaşi bolnavi. După atâţia ani de lucru cu ei, aş vrea să ştiu dacă ei mă iubesc, pentru că eu îi iubesc. De 15 ani lucrez cu persoane cu dizabilităţi. Aş vrea să ştiu dacă ei sunt conştienţi că noi îi iubim şi-i respectăm. Mie îmi place să cred că da", ne mărturiseşte răbdătoarea învăţătoare.

90 de copii, 90 de probleme

Mai vizităm o sală de clasă, cea a elevilor mari ai centrului. Dăm peste elevii mari ai centrului. Sunt ei mari, dar nici problemele lor, din păcate, nu sunt mai mici. Când intri, privirea ţi se opreşte pe o tânără simpatică foc, dar ţintuită

într-un scaun cu rotile. Din felul ei de a se exprima, realizezi repede că, pe lângă invaliditate, Larisa mai are şi deficienţe mintale. Puţin mai în faţă, ochii tulburi şi pierduţi ai unui adolescent îţi dezvăluie imediat problema lui. Este nevăzător şi are şi el probleme de ordin mintal. De fapt, toţi cei 90 de copii au probleme. Mai mari sau mai mici, de ordin fizic sau mintal. De la scaunul cu rotile al Larisei la Sindromul Down, epilepsie, autism şi multe altele. Te uiţi la ei, cât sunt de frumoşi, cât sunt de binevoitori unul cu altul, cât se ajută între ei. Dacă le mai şi asculţi dorinţele şi îi vezi cum se străduiesc, cum se luptă, şi cum totuşi nu pot face deocamdată atât cât şi-ar dori, parcă te cuprinde dezamăgirea... Dar, observând liniştea lor, împăcarea cu sine şi bucuria de a trăi, simţi că primeşti o lecţie de smerenie.

Se pot ajuta între ei, dar şi pe alţii

Profesoara de cultură civică şi religie, Mariana Petrescu, tocmai le vorbea despre mediu, despre protejarea naturii. Pe ei îi învaţă să apere mediul, iar ea încearcă să-i protejeze pe ei. "Când am auzit de organizaţia HAND-ROM, mi-am dorit să vin să lucrez aici. Am vrut să ajut, să fac ceva pentru copiii aceştia. Ştiţi câte au ei de oferit societăţii? Prin lucrările lor, ei pot dărui Frumosul. Pot oferi sprijin, ajutor. Cel puţin între ei se ajută foarte mult.

Pot arăta ce înseamnă cu adevărat voinţa, viaţa, dorinţa de a reuşi să facă ceva bun. Am avut acum câtva timp un program în care s-au întâlnit cu mai mulţi elevi din învăţământul de masă. Acei copii, după ce au văzut situaţia acestora de aici, după ce au văzut voinţa şi hotărârea lor, s-au schimbat. Nu ştiu dacă definitiv, dar atunci nu mai conta prea tare dacă tăticul nu le ia ultimul tip de telefon, nu mai conta prea tare unde mai ies, pe unde să se mai plimbe. Noi încercăm să facem cît mai multe acţiuni. Când vom avea timp, ne dorim să mergem să curăţăm o zonă din oraş, să dăm un exemplu oamenilor. Ei sunt activi, le place să facă tot soiul de lucruri, păcat că nu avem resurse financiare suficiente pentru a putea realiza mai multe acţiuni. Ar fi bine ca autorităţile să se implice mai mult. Ne-ar ajuta foarte mult. Pentru că noi aici îi modelăm pe copii, îi învăţăm să fie oameni".

Pe lângă caietul de cultură civică, elevii aveau la ei şi pe cel de religie. Profesoara îi învaţă să se roage, să-L cunoască pe Dumnezeu. Un "Tatăl nostru" răsare încetişor din piepturile lor. Elevul nevăzător spune rugăciunea cu ochii larg deschişi. Parcă îl caută pe Dumnezeu. Şi cred că, acolo în lumea lui, vede Ceva.

Poate nu percep ei tot ce percepe lumea "normală", dar acolo, în lumea lor specială, ei sunt cumva liniştiţi. Conştientizează până la un punct problemele lor şi îşi doresc foarte mult să facă şi ei parte din lumea noastră, a oamenilor "normali". Iar oamenii normali, societatea, de cele mai multe ori îi dau deoparte, se feresc de ei, îi exclud. Oamenii inimoşi precum cei care au înfiinţat HAND-ROM, ori alte asemenea organizaţii, autorităţile în măsură să se ocupe de aceste aspecte îi pregătesc pe aceşti copii cu dizabilităţi pentru ceea ce se numeşte "incluziune socială". Dar se poate ea face cu adevărat? Degeaba sunt pregătiţi "handicapaţii", după cum s-a obişnuit societatea oamenilor "normali" să le spună, să intre în lumea noastră, dacă noi le închidem uşa. Dacă nu-i ajutăm, măcar să nu mai dăm cu pietre!

"Sufletul tot îmi este rupt..."

În holul mare, pe nişte canapele stăteau câţiva părinţi şi bunici. Aşteptau terminarea programului de şcoală al copiilor pentru a-i lua acasă. Aproape toţi erau cu feţele mohorâte. Problemele cotidiene le striveau gândurile, iar poverile, umerii. E ciudat, dar pentru ei bucuria vieţii o reprezintă tocmai copiii lor cu "probleme", greutăţile vieţii le vin din partea oamenilor de lângă ei. A fost nevoie doar de o întrebare a noastră şi lacrimile, durerile lor să prindă glas omenesc.

Doamna Ica este bunica lui Tavi. Băieţelul cu poeziile...

"Ca să creşti un astfel de copil cu asemenea probleme este extraordinar de greu. Marele necaz al familiilor de acest fel este că nu ştim din ce cauză au apărut copiii aşa, şi că nu suntem înţeleşi. Nu numai copiii noştri sunt marginalizaţi, dar şi noi, familia. Se uită la noi... cum să vă spun, cum erau pe vremuri cei pe care îi băgau într-o peşteră şi-i ţineau acolo, ca leproşii. Oamenii s-au înrăit aşa de mult, s-au creat distanţele astea mari între oameni. Sunt necăjită până la Dumnezeu. Eu nu m-am aşteptat niciodată că pot primi o astfel de palmă de la soartă. Mi-am crescut copilaşii foarte greu, dar Dumnezeu mi-a dat copii sănătoşi. Copii cu care m-am mândrit. Şi tatăl, şi mama lui Tavi sunt oameni de toată isprava. Sănătoşi şi apreciaţi la locurile lor de muncă, dar copilaşul li s-a născut cu probleme. A fost şi este cea mai mare durere pentru sufletul meu. El a fost diagnosticat cu o epilepsie refractară, rezistentă la tratament. Nu ştiu de ce, poate de la tratament, poate a fost greşit administrat, sau poate că problemele pe care le-a avut la naştere cu cordonul ombilical înfăşurat după gât, ori stresul mamei din timpul sarcinii... Nu ştim, dar sufletul tot îmi este rupt. Eu am luat copilul de la ei, l-am luat ca ei să poată merge înainte, să se poată reabilita. La trei ani, din cauza tratamentului, copilul a făcut o semipareză pe partea dreaptă. De la sfârşitul lui octombrie şi până în aprilie, el a stat nemişcat în pat! Am început atunci să merg la biserică. I-am făcut slujbe, masluri, l-am împărtăşit...ce-am ştiut şi eu, copilul s-a făcut bine. Când

l-am văzut după atâta timp, era în fund, stătea pe oliţă. Atunci el a uitat tot ce învăţase timp de trei ani. O lua de la zero. Când te gândeşti că la un an şi ceva începea să cunoască cifrele... Iar după semipareză nu mai ştia nici să meargă. Acum învaţă, citeşte... Când a trebuit să reînnoiesc certificatul şi am făcut ancheta socială, doamna de la primărie şi-a bătut joc de mine. Mi-a spus: "Ştiu din surse sigure că acest copil stă mai mult la Bucureşti şi-l aduceţi aici doar când trebuie să luaţi banii!". Or, nepotul meu e în clasa a IV-a, şi-l aduc zi de zi la şcoală. Iar oamenii care sunt plătiţi de statul român să ne ajute ne sfidează, îşi bat joc de noi!"

Atelierul meseriaşilor

Fundaţia HAND-ROM a fost înfiinţată în 1999 de doi oameni de toate isprava, Costel Nicolae şi Daniel Donoiu. Doi oameni cu dizabilităţi, dar mai ales vizionari. Într-un orăşel precum Curtea de Argeş unde "părinţii nu-şi plimbau copiii pe stradă, era o ruşine pentru ei. Erau oameni care se opreau lângă persoanele cu handicap şi-şi făceau cruce", după cum ne spunea Elena Iancu, asistent social la Centrul "Marina" -, cei doi au înfiinţat fundaţia şi au pus pe picioare centrul de zi amintit. Mai târziu, observând degradarea învăţământului pentru persoanele cu dizabilităţi şi lipsa unor şcoli care să-i înveţe pe aceştia o meserie, lucru necesar pentru integrarea în societate, HAND-ROM a înfiinţat un atelier unde cei care termină studiile de opt clase la "Marina" să poată învăţa meseriile de lumânărar şi legător, ambele pretându-se a fi învăţate de persoane cu dizabilităţi.

Cum a luat fiinţă HAND-ROM

Costel Nicolae, omul care a pus bazele Fundaţiei HAND-ROM, are în spate o poveste pilduitoare. Iar munca sa şi a colegilor lui înseamnă pentru mulţi copii şi tineri din zona oraşului Curtea de Argeş o a doua şansă, dacă nu chiar prima, la viaţă.

"Viaţa m-a dus spre acest drum. Am avut un accident de maşină foarte grav la începutul anilor â90. Pot spune că am învăţat să merg iar după doi ani. A fost o promisiune a mea. Dacă reuşesc să merg fără să fiu ajutat de cineva, voi face ceva pentru ai ajuta pe cei din a căror categorie făceam acum parte. Am avut ocazia şi am înfiinţat Fundaţia Hand-Rom. Am înfiinţat o fundaţie pentru ajutarea persoanelor cu dizabilităţi când la modă în România era să înfiinţezi ONG-uri ca să aduci maşini din afară!

Prima dată am înfiinţat un punct de informare pentru persoanele cu dizabilităţi, iar apoi un atelier de pictură pentru tinerii cu handicap care mergeau în şcolile publice dar aveau tendinţa să abandoneze şcoala. Dacă în noiembrie 1999 am obţinut personalitate juridică, în vara lui 2000 au început să ne viziteze părinţi. Puneau diverse probleme: ce se va întâmpla cu copilul meu când nu voi mai fi eu? Unde să-l duc la şcoală?", ne-a spus domnul Costel Nicolae.

Aşa a apărut Centrul de zi "Marina", centru de suport educaţional, înfiinţat de HAND-ROM în septembrie 2002 şi finanţat până în anul 2004 de reprezentanta UNICEF din România şi în continuare de alţi parteneri.

La doar cinci ani distanţă, a apărut din necesitate un al doilea centru: Centrul de zi "Paraschiva", un centru de abilitare-reabilitare pentru copiii din Valea Doamnei, înfiinţat în iunie 2007, pe modelul Centrului de zi "Marina", în colaborare cu primăria comunei Pietroşani şi alţi parteneri (ISJ Argeş, reprezentanţa UNICEF din România). Beneficiari sunt 20 de copii.

Publicat in ziarul Lumina

Căsuţa poveştilor din Colentina

Poveştile adevărate cu sfârşit fericit nu s-au terminat în România, doar că eroii lor sunt prea puţin vizibili. Nu sar în faţă, nu încearcă să facă pe licuricii, doar, doar i-o vedea cineva. Îşi duc viaţa, mai bună sau mai rea, după cum pot, după destin, când ai însă şansa să-i descoperi, rămâi uimit. Am găsit în cartierul bucureştean Colentina o "Căsuţă din poveşti" cu astfel de oameni.

Cinci oameni proveniţi de la un Centru de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică (CRRN) din sectorul 2 al Capitalei.

Certificatele lor medicale vorbesc despre oarecare probleme neuropsihice ori afecţiuni ale diferitelor membre ale corpului.

Ce nu scrie în documentele lor medicale este mult mai important. Cum au învins ei problemele şi acum îşi construiesc viitorul în tonuri calde, în culori vii.

O familie adevărată

Aurică, Răzvan, Florin, Marian, Virgil. Cei cinci care au speriat... la început vecinii.

Veniţi de la muncă, alături de "mama lor", Jeni, băieţii au spus o poveste fascinantă, o adevărată pildă. Lipsea Florin. Era la muncă, la un restaurant foarte cunoscut. Băieţii se ştiu din fragedă pruncie, toţi au fost abandonaţi de părinţi. Afecţiunile copiilor, ori poate frica de a-şi îndeplini misiunea de părinţi, ori... oricum, ce mai contează? Mai importantă este viaţa lor de acum, nu trecutul. Cei cinci pot fi numiţi exponenţi ai unei schimbări mult aşteptate, dorite şi necesare a sistemului românesc de îngrijire a persoanelor cu deficienţe. După ce ani de-a rândul atât presa din România, cât şi cea din străinătate au blamat autorităţile române, iată că, într-un final, se văd roadele schimbării. La Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap (ANPH) şi la Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC), lucrurile se mişcă spre normalitate. Biserica are şi ea rolul său, unul important, prin misiunile şi programele ei destinate acestor categorii defavorizate de oameni.

Noţiunea "locuinţă protejată" ori cea de "complex de servicii", foarte uzitate şi mai ales puse în practică în Occident, încep să devină şi la noi literă de lege.

Un astfel de exemplu este cel al "Căsuţei din Poveşti". Locuinţa protejată din Colentina, unde beneficiari sunt cei cinci mici "directori", după cum se autointitulează. Numele de alint dat casei vine poate ca o confirmare în plus a beneficiilor nenumărate aduse de o astfel de unitate. Apartamentul, foarte primitor, are aura unui cămin călduros. Foarte curat, aranjat. În camera de somn, paturi suprapuse şi o colecţie impresionantă de muţunachi de pluş. Care mai de care mai ochios, mai drăguţ. Copilăria un pic cam pierdută a tinerilor se regăseşte în maimuţoii aranjaţi frumos în paturi.

Bricolaj, curăţenie, contabilitate

La şezătoarea organizată ad-hoc, primul care a luat cuvântul a fost Răzvan. "Domnuâ Director", după cum i se mai spune. Are 30 de ani. Printre problemele de sănătate putem enumera lipsa vederii la un ochi, probleme la un picior şi altele în sfera neuro. Curat îmbrăcat, vesel, frumuşel. Când stai de vorbă cu el observi doar o încetineală în discurs. Atât. A stat în centru din 1991 până acum trei ani. Cam multă vreme. Şi-n toată această perioadă, poate printre puţinele experienţe plăcute a fost o vizită în Scoţia. În rest, viaţa lui gravita doar în jurul centrului-CRRN. Acum trei ani, când s-a deschis locuinţa protejată, a fost unul dintre aleşi. Pentru a se putea înfiinţa această unitate, şi-au dat mâna DGASPC din Sectorul 2 şi Fundaţia Romanian Angel Appeal.

De când a ajuns în acest loc, viaţa lui Răzvan este pe un trend ascendent: "Când m-am mutat aici a fost prima dată când am luat contact cu lumea. Oamenii nu mă cunoşteau, se temeau. Pentru mine lumea era... a durat o perioadă până m-am acomodat".

Una dintre fundaţii l-a ajutat inclusiv să-şi găsească de muncă. Lucrează acum la unul dintre marii retaileri de articole de bricolaj. O experienţă extraordinară, după cum spune Răzvan. "Mi-a fost puţin greu la început. Colegii nu mă cunoşteau, nici eu pe ei... Am avut o colegă care m-a ajutat, ea răspundea de mine. Ea m-a condus prin toate birourile să cunosc oamenii, să mă împrietenesc cu ei. Colegii se poartă foarte frumos cu mine, foarte bine. Mai avem din când în când petreceri, de Crăciun, de Paşti, e foarte bine. Muncim, dar şi petrecem. Şi ce-i, bine - colegii mă apreciază.

De când lucrez acolo, am învăţat foarte multe. Lucrez patru ore pe zi. Îmi place foarte mult să fac curăţenie, contabilitate, să toc hârtiile şi toată lumea este foarte mulţumită de ceea ce fac eu."

De prea mult timp românii s-au obişnuit să îi rezume la un simplu cuvânt pe oamenii cu diferite deficienţe. Nu contează că poate sufletul lor este poate mai găunos decât afecţiunile oamenilor pe care îi arată cu degetul. "Handicapat": şi trec mai departe. Ei bine, să vedeţi cam ce poate un astfel de om. O persoană care şi-a învins handicapul fizic prin ambiţie şi dorinţa de a-şi trăi viaţa.

"De când am început să iau bani, am reuşit să fac mai multe lucruri. Am terminat de investit în dantură. Am dat vreo 3000 lei. Acum mi-am deschis un cont la CEC, dar îmi ţin şi bani de buzunar. Am început cam târziu să fac economii, dar e bine că totuşi am început. Am terminat ce-am avut de făcut cu sănătatea. Asta mă mulţumeşte foarte mult. Iar pentru viitorul meu îmi doresc doar sănătate, să am zile cât se poate de multe".

De când a venit în apartament, Bucureştiul i-a devenit prieten, un cunoscut uneori amabil, uneori indiferent sau poate neatent. Răzvan însă are punctul lui de vedere şi crede că prin mici lucruri se poate ajunge departe. Are încredere că se va integra în agitatul oraş, la fel cum are încredere că şi ceilalţi băieţi vor face la fel. "Nu mi s-a întâmplat să se uite oamenii ciudat la mine. Bine, ştiu să vorbesc, să dau bună ziua, ştiu să-mi cer scuze dacă am greşit. Încerc să-mi repar greşelile dacă este cazul. Cred că în România ar trebui să fim şi noi mai civilizaţi, să se păstreze curăţenia, să fie o atmosferă mai plăcută. Am făcut o mare deosebire când am fost în străinătate. Nu se compară ce este la noi în ţară, cu ce este la ei. Nu se lasă gunoaie pe jos, nu se aruncă nimic pe la întâmplare! La noi...Aş vrea să se schimbe cât mai multe lucruri... să fie mai bine şi în România.

Noi avem probleme de sănătate. Oamenilor care nu au probleme, celor care nu ne cunosc... i-aş ruga să aibă mai multă răbdare, înţelegere, să ne respecte, dacă se poate să ne şi ajute. Vă dau un exemplu. La serviciu, colegii îmi spun ceva o dată, de două ori, ca să înţeleg. Poate îi mai şi întreb, îmi spun, iar apoi înţeleg şi fac ce trebuie, dar e nevoie de răbdare. În tramvai, de exemplu, poate urc mai greu. Dar şi când stau jos şi văd pe cineva mai în vârstă, mă ridic, le ofer locul. Pot să stau în picioare, doar sunt tânăr!".

Mama Jeni şi Mama Petruţa

Părinţii lor i-au abandonat. Dar ei, prin voia lui Dumnezeu, s-au ales cu alţi părinţi, mult mai buni! Au două mame devotate. Mama Jeni şi Mama Petruţa. În tură era acum Mama Jeni. O femeie pe la patruzeci şi ceva de ani. Drăguţă, cu privire blajină şi răbdare cât să mai dea şi la alţii. Recunoaşte că lucrul la "Căsuţă" n-a fost prea uşor la început, dar acum când vede unde i-au ajuns "copiii" este cât se poate de fericită. "Lucrez la ei de doi ani. În sistem am vreo 18 ani. Am lucrat 16 ani la un cămin de bătrâni. Am avut apoi o problemă de sănătate cu coloana şi nu am mai putut lucra acolo. Am vrut să mă retrag spre copii. Dar am ajuns să lucrez cu ei, la centru. Când s-au mutat aici, m-au cerut, să lucrez tot eu cu ei. I-am învăţat foarte multe lucruri, din toate domeniile. Ştiu acum să gătească, fac ciorbe, sosuri, sarmale... ce le place lor. Prăjituri, torturi... Se gospodăresc, îşi fac singuri cumpărăturile, ies în oraş. Şi mai ales le place viaţa în familie. Stau toţi alături, se înţeleg, ţin unul la altul. Mai greu a fost la început. Aici la apartament vecinii se temeau, nu ştiau ce-i cu băieţii noştri. Acum totul s-a schimbat. Se salută cu vecinii, merg la cumpărături, se plimbă în tot Bucureştiul. Nu mai avem treabă cu ei! Dar la început nu ştiau nici să intre în bloc!".

Este mândră de titulatura ei de mamă. Una care chiar i se potriveşte. "Ne spun "mama", pentru că simt şi ei nevoia de dragoste, iar noi ne comportăm ca şi cu copiii noştri. Eu am un fiu şi s-a însurat. A plecat de acasă, şi acum ei i-au luat locul. Îi învăţ, îi educ...".

Marian de la raft

În discuţie intervine şi Marian. Poartă ochelari şi se observă că deficienţele lui sunt un pic mai mari. Dar asta nu înseamnă că l-au învins. Şi-a tot dorit un loc de muncă, să fie şi el în rând cu colegii încât, până la urmă, mai cu ajutorul lui Răzvan, mai cu cel al fundaţiei, şi-a găsit şi el de muncă la acelaşi retailer de produse de bricolaj. Lucrează "la raft". "Aranjez produsele, fac curăţenie, bag marfă la raft. Îmi place ce fac. Muncesc. E bine!" El trebuie mereu însoţit pe drumul către locul de muncă şi apoi spre casă. O nimica toată pentru cele două mămici de suflet. Să-i vadă cum se dezvoltă, cum îşi înving problemele de sănătate este ceva de vis pentru ele!

Mai ales că au promise niscaiva prăjituri din prima pensie a "copiilor"!

Mai nou, Marian şi-a rezolvat şi problema neîncrederii şi a insecurităţii. De la magazinul la care lucrează, cu banii din primul salariu şi cu reducerea oferită de cardul lui de cumpărături, şi-a luat două lacăte mari şi arătoase. Gata! S-a terminat cu joaca! Şi-a închis toate problemele şi toate grijile.

O căsuţă doar a lui

Virgil, al patrulea "magnific" al casei, ascultă discuţia zâmbind. Este mai retras. A venit şi el de la muncă. Spală vase la un restaurant celebru din Capitală. O mustăcioară abia mijită pe chipul lui completează imaginea unui tip mai serios. Alături de el lucrează şi Florin. Acesta este la muncă deocamdată. Mai din ce zice Virgil, mai din ce îl mai "pârăşte" mama Jeni, aflăm că băiatul are gânduri mari. Ar vrea să-şi cumpere şi el o căsuţă, numai a lui! Lucru care n-ar fi tocmai imposibil, din moment ce şi el şi-a deschis un cont la CEC şi şi-a mai depus şi cerere de repartiţie la primărie. Mama Jeni spune că toţi şi-au depus. Răzvan însă o contrazice: "M-am gândit că sunt alţii care nu au nici măcar ce am eu. Care nu au case, nu au nimic. Eu mă bucur că am casa asta aici. Să primească alţii care chiar au nevoie. Poate sunt oameni cu familii, cu copii şi au nevoie. Eu am aici şi sunt fericit!".

Aurică, bucătarul-şef

Tot o căsuţă îşi doreşte şi Aurică, al cincilea locatar. Mai timid la început, băiatul începe să vorbească mai liber când observă că discuţia e paşnică şi prietenoasă. O casă şi un loc de muncă mai bun. Doar are şi el o prietenă şi... na! Îşi mai fac oamenii şi planuri de viitor! Apropo, el este bucătarul-şef! Mai cu mămicile, mai singuri, cei cinci băieţi îşi gătesc mai ceva ca la restaurant! Mămăligă cu brânză şi smântână, varză cu cârnaţi, macaroane, cartofi prăjiţi. Prăjituri, torturi! Ardei umpluţi şi... mai ales sarmale! Preferatele lui Răzvan. Colegii se jură că, odată, acesta a mâncat vreo 17 sarmale! Nu erau ele prea mari, dar nici prea mici!

Răzvan râde, glumeşte, dar preventiv, ca nu cumva imaginea lui să aibă de suferit, încearcă să obţină o graţiere... "Şefuâ, să nu scrii la ziar că mănânc 17 sarmale!".

Aurel râde şi începe şi el să-şi povestească viaţa. Lucrează ca muncitor necalificat la CRRN, acelaşi centru de unde au plecat toţi cinci şi unde el are o soră, imobilizată într-un scaun cu rotile, dar şi prietena. "Mi-a fost foarte greu să mă acomodez aici.

Mi-a luat, cred, un an. La cămin era altceva. Stăteam mai mulţi în cameră, era altceva. Bine... acolo e altfel acum. Clădirea unde am stat noi acum se renovează, se face ca afară, ca-n Occident. Oricum, e mai bine aici. Acolo nu ai voie nici să ieşi în afară, nu ai nici servici. Aici umbli, ai serviciul tău. Mi-am dorit un loc de muncă şi am început să lucrez la centru. Am vrut să am şi eu un ban în buzunar. Statul ne plăteşte mâncarea şi întreţinerea. De restul ne ocupăm noi. Salariul este mic, dar n-ai ce să faci, trebuie să munceşti. Oricum, mai devreme sau mai târziu, o să-mi caut altceva. Eu m-am săturat numai de frig. Lucrez în exterior, numai afară. Îmi doresc foarte tare să-mi caut în altă parte un alt serviciu, să am şi eu un salariu mai bunicel. Îi văd pe ei că-şi iau de toate, şi eu nu pot... Contribui cu bani în casă, dar să-mi iau altceva... mai greu. Mă las pe mine şi iau în casă. Sau îi iau luâ sor-mea... Abia, abia mi-am luat telefonul ăsta. E al treilea. Unul l-am pierdut, pe al doilea l-am spălat fără să vreau. Mi-am pus totuşi şi eu câţiva bani la CEC. Din sărăcia mea, tot încerc. Măcar un milion pe lună. Am şase ani de muncă".

Primii paşi spre independenţă

În vederea implementării politicilor sociale în domeniul asistenţei sociale şi protecţiei copilului, în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului a Sectorului 2 se derulează, începând cu anul 2007, proiectul "Primii Paşi spre Independenţă", realizat în parteneriat cu Fundaţia Romanian Angel Appeal şi cu Asociaţia R.A.P. Acest proiect se adresează tinerilor din Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică (CRRN), prin componenţa de reintegrare socială reprezentantă de apartamentul tip locuinţă protejată.

Diversificarea şi dezvoltarea serviciilor alternative comunitare oferite pun accent pe integrarea în comunitate a patru persoane cu abilităţi ridicate de autonomie personală şi socială, prin asistarea acestora în cadrul unui apartament, situat în cartierul Colentina.

Obiectivul proiectului vizează dezvoltarea serviciilor de protecţie specială, stimularea reintegrării sociale, a abilităţilor de viaţă independentă pentru tinerii beneficiari.

Asociaţia R.A.P. a pus la dispoziţie un apartament renovat, mobilat şi pregătit pentru a fi locuit de beneficiarii proiectului, asigurând costurile necesare pentru aceasta. Fundaţia Romanian Angel Appeal a asistat DGASPC, Sector 2, în recrutarea personalului de îngrijire a tinerilor şi a organizat pentru personalul de îngrijire a tinerilor un curs de instruire rezidenţială, iar DGASPC Sector 2 asigură salariile personalului, precum şi cheltuielile lunare de întreţinere, energie electrică şi hrană.

Activităţile instructiv-educative desfăşurate cu aceştia au dus la rezultate satisfăcătoare.

În concluzie, se doreşte ca după o perioadă de supraveghere permanentă a acestora să se treacă la o supervizare limitată. Sunt şanse mari ca tinerii din Căsuţa cu poveşti să devină independenţi şi să se integreze în societate.

Publicat in ziarul Lumina