Unde calugarii isi plang pacatele

Jurnalul National


Gradina Preacuratei Fecioare Maria

Muntele Athos este simbolul ortodoxiei iubit de mai toti domnitorii romani. De la {tefan cel Mare la Constantin Brancoveanu, conducatorii romanilor i-au ajutat pe monahii de pe Muntele Athos. Sau din |mparatia Fecioarei Maria.


Imparatia Fecioarei Maria este un munte si o peninsula în nordul Greciei, în regiunea Macedonia. Aici fiinteaza douazeci de manastiri ortodoxe. Regiunea este autonoma din punct de vedere administrativ, alcatuind un stat monastic cu capitala la Careia. Athosul inseamna credinta, ortodoxie. De sute de ani calugarii se nevoiesc in acest munte pentru umanitate, rugaciunile parintilor se inalta spre cer, spre Dumnezeu. Pe Muntele Athos nu urca decat barbatii.

Viata de calugar in munte
Parintele Irineu, care vietuieste astazi la Manastirea Antim din Bucuresti, este unul dintre cei ce au ales sa se roage Domnului in Muntele Athos. Din 25 de ani de calugarie cati are monahul, 5 ani i-a petrecut la Athos, la schitul romanesc Prodromu, adica “Inainte mergatorul”. Aici se nevoiesc 25 de parinti.
“Cu ajutorul lui Dumnezeu, am fost in Sfantul Munte Athos in anul 1992. Cand am intrat era Postul Mare”, povesteste monahul. Acolo, din traditie, monahii tin post de luni pana sambata, mananca odata in zi, la ora 15.00, cand se dau numai doua feluri de mancare. Nimeni nu are voie sa mai manance in afara trapezei. Sambata si duminica se mananca doua mese gatite cu ulei, iar duminica si un paharut cu vin.
Toti calugarii din Athos postesc in sensul ca se infraneaza, se nevoiesc, astfel toata viata lor este in postire pentru ca isi pazesc mintea, isi pazesc ochii sa nu vada, isi pazesc urechile sa nu auda si le deschid numai la cuvantul lui Dumnezeu si la slujbele Lui”, continua parintele Irineu. Calugarii din Athos sunt prezenti la toate slujbele, indiferent ce ascultari fac ei. Ei postesc cu bucurie, fara tristete, doar au venit acolo pentru a-si inchina viata rugaciunii. “Noi cand postim trebuie sa dezlegam din noi jugul rautatilor si cand facem asta, patimile din noi, demonii, care ne asalteaza mereu, nu se mai apropie de noi, ci se apropie mai mult ingerii Lui Dumnezeu, care ne scriu cat postim, unde postim, cum postim”, explica parintele.

Rugaciunea sfanta
“Calugarul noaptea se roaga. Slujbele se fac noaptea si mintea calugarului trebuie sa fie curata, luminata, fara ganduri. Inima si stomacul calugarului trebuie sa fie aerisite, sa nu aiba umezeli, ca rugaciunea lui sa fie primita la Dumnezeu si ca el sa se poata inalta cu mintea lui, ca un vultur, mai presus de toate cele pamantesti. }elul calugarului, cand isi lasa viata aceasta lumeasca, este sa se inalte mai presus de lumea aceasta mireneasca. Nu in sensul nu ca nu vrea sa fie cu ei. Calugarul intotdeauna este cu lumea, se roaga pentru toti, nu sunt la faptele oamenilor, de asta a si plecat in lume, ca sa se inalte mai presus de ei prin virtute si nevointa, prin supunere, prin taierea voii, saracia lui, fecioria lui. Postirea inseamna infranare. Postul este acela care le arata oamenilor cele ce au fost, sunt si vor veni, prin postire poti ajunge prooroc. Fara post omul nu se poate ridica la cer”, ne atrage atentia parintele Irineu.

Experiente
Ceea ce se traieste pe Muntele Athos nu are asemanare. Parintele Irineu ne povesteste: “Ce am trait in Sfantul Munte Athos, n-am trait nicaieri. Am inceput viata calugareasca in 1980, dar n-am cunoscut nicaieri ce am cunoscut la Athos. Acolo, pentru ca luam aminte numai de mine insumi, m-am cunoscut pe mine si-mi venea sa plang continuu. Martori sunt parintii!. Plangeam si la trapeze, si la rugaciuni” isi amintette monahul. Parintele Irineu lua aminte numai de ele si vedea ca este pacatos, “Cel mai pacatos, mai pacatos decat toti parintii de acolo, ma socoteam cel mai nevrednic. Nu indrazneam sa vorbesc cu alt parinte, credeam ca sunt mult mai inalti decat mine, ca unul care nu este din tara, care avea legaturi multe cu mirenii”, explica parintele. Acolo, pe Sfantul Munte este o strictete de vorbire, daca vin pelerinii nu vorbeste oricine cu ei, parintele staret il alege pe cel potrivit. Noi ceilalti eram feriti de chestiile astea, si luand noi aminte de noi insine ne cunosteam pe noi. Eu personal m-am cunoscut ca sunt pacatos, ca sunt departe de ceea ce trebuia sa fiu, atunci plangeam si ma necajeam cum sa-i ajung pe ceilalti”, afirma monahul. Parintelui Irineu ii era drag sa fie supus, ascultator si sa participe la toate slujbele bisericesti.
Experientele de la Prodromu au culminat cu cea a renuntarii la voia sinelui. “Nu faceam voia mea cu nimic, nici la chilie nu ma duceam cand vroiam, nici macar la biserica”, posteste calugarul Irineu. Erau putini monahi, peste ei era parintele staret, parintele econom, ajutorul de econom. “Continuu eram ca ingerii sau ca soldatii pusi de general, fiecare la postul lui, dar nu era un sfert de ora sau jumatate de ora sa stai undeva fara stirea cuiva undeva’, afirma parintele. Toti erau in supunere, in ascultare, in taierea voii, nimeni nu facea voia sa, nimeni nu pleca mai repede de la ascultare sau meargea mai repede la ea. Toate ascultarile se anuntau prin batai de clopot, nu unele obisnuite ci unele speciale, cu un anumit timbru.
“ Acolo, in Athos se cunoaste calugarul cine este si isi plange nimicnicia sa, se considera nevrednic si mai prejos de orice. De fapt, asta este Athosul: un loc unde calugarii isi plang pacatele”, explica parintele Irineu.




Au monahii pacate?
“Dumnezeu fiind iubire, dragoste, Dumnezeu fiind lumina necreata, desavarsita, iar noi fiind nascuti din pofta barbateasca si femeiasca, noi pururea suntem in pacat fata de Dumnezeu, noi pururea cautam sa ne curatam prin pocainta, prin lacrimi. Fara plans neincetat pana in ziua mortii, omul nu se poate curata de imaginatie, inchipuiri, de cugetari necuviincioase, de dorinte pacatoase, de tot ceea ce intineaza sufletul. Omul apropiindu-se de Dumnezeu se vede mereu pacatos. Cand calugarul nu se roaga pentru toata lumea, el nu este cu adevarat calugar, trebuie sa cautam sa izbavim pe toata lumea, daca nu facem asa, atunci e totul in van”, afirma calugarul Irineu.

Mirenii, oamenii de rand
”Un om obisnuit cand intra in Sfantul Munte Athos uita de tot ceea ce este in lumea aceasta, pentru ca acolo se intalneste cu totul cu altceva, acolo este mai putina materie. Acolo de materie se ingrijesc argatii, mirenii angajati ca argati. Calugarii se ingrijesc de bucatarie, de prescuri, biserica si pravila de chilie. Atat.
Mireanul care vine in pelerinaj se schimba, ramane marcat in sens duhovnicesc, isi da seama ca si el trebuie sa faca o schimbare, el stie ce face in lume, si aici intalneste cu totul altceva si se face o schimbare in el. Cand se intoarce acasa pelerinul incepe sa se ordoneze, sa-si ordoneze viata sa si pe a celor de langa el. Ca sa aiba loc aceasta schimbare nu trebuie doar sa vezi zidurile manastirilor din Athos, trebuie sa stai la slujbe, sa discuti cu un parinte”, afirma monahul.

Pirostriile se pun in Cimitirul Vesel

Jurnalul National
17 05 2004

In creierii muntilor, o localitate se impotriveste timpului prezent. In Sapanta, traditiile inca modeleaza viata. Casatoria se face dupa traditiile batranilor, dar numai daca baiatul are „capital“.
Baietii muncesc o perioada in Occident pentru a fi siguri ca vor avea acces in casa soacrei. La ea se muta dupa nunta.
COSTIN ANGHEL

Pop Grigore s-a insurat cu Stan Marie saptamana trecuta la Sapanta – Maramures. Dis-de-dimineata, femeile din sat au sosit la casa miresei. Cortul din curtea casei astepta deja oaspetii, s-a muncit mult la el, dar merita, e fain rau. Trezita de sarutarile mamei sale, tanara de 20 de ani, studenta in Sighetul Marmatiei, e gata sa intre in randul femeilor maritate. Emotiile incep sa apara, glasul fetei se schimba, se apropie ora cand va purta costumul traditional de mireasa. Frumoase-s florile de pe costum, dar parca mai frumoasa e ea, floarea mamei, singura ei fata. Dupa ce drustele, domnisoarele de onoare, au imbracat-o pe Maria, mama ii impleteste parul balai si ii aseaza pe cap o coronita colorata. Verisoarele mai mici ale miresei o privesc si, chicotind impreuna, se gandesc cum vor arata ele imbracate precum ea, Stan Marie. Mireasa, impreuna cu drustele si cu drustii, partenerii drustelor, insotiti de un mic alai, pleaca la Biserica, unde-l vor intalni pe mire. In inima Cimitirului Vesel, biserica ortodoxa din Sapanta ii primeste pe tinerii miri cu usile deschise si interiorul plin de stergare brodate. Iisus Hristos ii priveste ingaduitor, este pictat peste tot in biserica. El pare a incuviinta legatura celor doi. Vizita la biserica nu a insemnat si cununia religioasa, acum preotul doar s-a rugat pentru cei doi, sa le mearga bine in viata. De la biserica, mirele si mireasa se despart, fiecarela casa lui, dar uniti in sentimente. La mireasa acasa se strang invitatii, la mire nu. Au venit sa-itina companie miresei, dar si ca sa devoreze cate 10 sarmale. In acordul scripcarilor, mesenii seintrec
in a ura „de bine“ miresei. „Bai, frate, ce ploua afara, 10 minute ploua, cinci sta! Asa de productiva va
fi si mireasa!“, se aude de undeva din cort, dintr-un glas inveselit de palinca. Mesenii incep sa plece,se duc sa doarma. Vor sa dantuiasca in seara asta, ca vin lautarii aia de 30 de milioane, de la Sighetul
Marmatiei.

Drustii, cu mireasa, stegarul, cu mirele
Dupa ce invitatii au inceput sa se duca si pe la casele lor, drustele, mireasa si cu drustii incep sa impleteasca o cununa din barbanoc, o planta asemanatoare unei crengute, plina de frunze. Dupa cum cere traditia, lucrarea este inceputa de mireasa, sa-i poarte noroc in viata. Scripcarii dau din zongora si cetera. Melodia lor, speciala pentru ocazie, se canta demult. Chiar dinainte ca mama tinerei sa fie mireasa. Din gluma-n snoava, cununa incepe sa prinda forma. Mireasa-i cea mai fericita, a mai trecut un hop din calea fericirii ei. La indemnul soacrei mici se incheaga un joc de invartit iute-iute, ca fata mare la maritat! In joc intra mireasa si drustii, baieti si fete, cei mai buni prieteni ai miresei! Cand scripcarii termina de zanganit, drustii primesc cate o sticla cu palinca. Sa aiba ei, dar sa dea si la lume in sat, pe unde merg. Rolul lor este de a duce vestea ca se marita Stan Marie. De-amu, dantuiala-i gata pana seara. Mireasa pleaca la Sighet sa-si faca parul. Vrea sa fie cat mai frumoasa pentru alesul ei,
Grigore.


Steagul si mandra stegarului
Cat timp mireasa isi rasfata parul, drustii pleaca la mire acasa, trebuie sa duca cununa. Si e timpul sa se coasa steagul mirelui. Stegarul, cel mai bun prieten al mirelui, e raspunzator de asta. Mirele ii primeste pe drusti cu telefonul la ureche, ii declara iubirea arzatoare miresei. In casa mirelui Grigore au intrat drustele, ele trebuie sa impodobeasca clopul mirelui si pe cel al stegarului, mai devreme le-au gatit pe ale drustilor. Stegarul e pregatit, in traistuta ce-i atarna sub un brat tine un cutit, pentru steag, nu altceva. Zongora si cetera incep sa se auda in curtea vilei mirelui. E timpul! De capetele batului se apuca cei doi drusti, de steag se ocupa mirele si cu stegarul. Drustele au aparut si ele, pregatesc ata alba pusa-n opt, „sa tina steagul mirelui... cum s-a tine mirele in casa soacrei!“, glumeste unul dintre prietenii mirelui. Pe batul lung se pun serinci, bucati mari de material colorat, apoi plantire, fasii colorate, subtiri, si stergare albe inflorate. Stegarul isi coase singur steagul. Cand este gata, pe steag se pune cununa de barbanoc desfacuta. Aceste doua elemente specifice nuntii din zona Maramuresului simbolizeaza fecioria mirilor. Iar cand sunt unite... Munca stegarului nu este gratuita, el va primi o palarie, sa aiba ce da mandrei lui, o fatuca cu ochi negri. Va mai primi steagul, ca sa-l descoasa dupa nunta, sa aiba si el nunta mandra, ca a lui Grigore.


Feciorii
Dupa ce se trage o hora la casa mirelui, el si cu alaiul sau, insotiti de drusti si druste, merg la casa miresei. Aici, mama miresei supravegheza noii veniti, ei trebuie sa lase intr-un plic un semn de... recunostinta pentru chemarea lor la nunta, adica bani. In acordurile ceterasilor, lumea se strange in curtea miresei, babele si mosii stau jos, tineretul sta in picioare, separat. Baietii cu ai lor, fetele intre ele. Motivul? Mireasa se uita la ei de dupa o perdea din casa si hotaraste pe hartie care vor fi perechile de „feciori“ de la nunta ei. Toti sunt curiosi cine va fi cu cine, unii se stiu, doar sunt
impreuna, altii nu, dar toti baietii sunt voiosi. Rar vede ochiul omenesc atatea fete frumoase la un loc; inalte, oachese si puternice. „Astea se bat si cu ursul in locul tau!“, spune razand un baiat cu mustata abia mijita, unul dintre cei multi ce poarta numele de Pop. E Mihai Pop, unul de sta langa Cimitirul Vesel. Dupa ce mireasa „gata“ perechile, ea iese din casa si incepe sa-i strige pe „imperecheati“, „Ion a lui Pop din deal e cu Maria lui Stan din vale, veniti la mine!“, incepe mireasa sa-i cheme. Toate perechile intra in casa, aici mireasa le pune in piept flori de nuntasi, in urari de nunta pentru ea si pentru ceilalti.


Cununia, in cimitir
Pe la 9:00 seara se pleaca la biserica, dar nu inainte ca una dintre druste sa-i faca o urare muzicala miresei: „Dragostea adevarata... Poate trece si prin apa!“, canta Ileana Holdis. Cele doua perechi de nasi si mirii, in frunte. Restul, pe urma. Preotii comunei ii asteapta. Cu lacrimi in ochii surorii mirelui se depun flori si un colac rumenit pe unul dintre mormitele de langa biserica. Acolo se odihneste, sub o cruce „vesela“, tatal mirelui. Dar chiar si el se bucura, ca prea a stat ploaia din senin cand au ajuns aproape de biserica. Slujba ortodoxa se desfasoara ca in vis, nu e om in biserica care sa nu se inchine pentru binele mirilor, ca si ei s-au rugat pentru altii la alte nunti. Cu o binecuvantare si o urare de bine din partea preotilor s-a sfarsit o alta cununie, o alta nunta. „Traiasca mirii! Deie-va Domnul sanatate!“, cimitirul e chiar mai vesel decat il stiu turistii. In Sapanta s-a nascut noua familie.



Cratita financiara
Darul de nunta parca nu mai este o obligatie in Sapanta. Cand oamenii vin seara la nunta, ei sunt starniti de zongora si cetera. Nu mai au rabdare sa stea cuminti, vor sa rupa opinca-n doua. Desi ea a fost inlocuita acum de o pereche de pantofi sau de sandale Gucci, cumparate in strainatate de capsunarii Sapantei. Soacra mica ii trimite pe nuntasi la masa, s-a maritat fata ei. Zi-i, mai lautare! Aduceti snitelul, aduceti salamul! Sa curga palinca-n valuri! Nuntasii aud acum alte acorduri, a venit formatia aia buna din Sighetul Marmatiei. Din palinca-n prajitura, sangele se incinge, jocul la fel. Aprigele maramuresence joaca ele barbatii, nu se lasa jucate de ei. Prea sunt afumati, daca gresesc dansul? Pe la ora 1:00-2:00 noaptea se joaca mireasa. Dai bani in cratita de pe masa, joci mireasa, altfel... doar te uiti! De la cateva sute de mii, romanesti, se ajunge la sute de euro, mai rar dolari, doar lucreaza oamenii in Europa, nu in America. Mireasa e jucata si banul se strange, sunt 700 de oameni, doar sa nu oboseasca mireasa! Joaca, joaca in roata, mai! Mireasa a primit in cratita financiara vreo 500 de milioane. Dupa bani vine friptura, mai apoi, prajiturile si tortul. Cine vrea cozonac a gresit adresa, in Sapanta se mai face cozonac doar la inmormantari! Da-i cu muzica, da-i cu chifteaua si nici nu observi cand se naste o noua zi! Stegarul primeste steagul mirelui ca sa-l descoasa, poate o sa-i poarte noroc! Mireasa primeste un batic, semn ca de acum e femeie maritata. La mai mare, nasule!



Uratura de plecat la biserica

„Ceteras din al meu sat
Zi-mi o leaca de strigat
Sa vad daca n-am uitat
De-acasa cand am plecat
N-am avut gand de strigat
Gura nu-mi poate tacea
Ca esti ca si sora mea
Ca in zilele de-acum
Rar se gaseste omul
Sa-ti deschizi inima larga
Fara sa te ocarasca
Ca noi doua ne-am aflat
Prietine cu-adevarat
Si la bine, si la rau
Impreuna-am fost mereu
Esti singura la parinti
Si o floare la bunici
Ei o lucrat pentru tine
Sa-ti fie in lume bine
Te-o crescut ca banu’-n lada
La toata lumea-ai fost draga
Tot ma uit in jurul casei
Nu vad ochi ca si-ai miresei
Ca-s frumosi si mititei
Joaca lacrimile-n ei
Is lacrimi de bucurie
Ca te duci la cununie
Cu cel care ti-e drag tie
Ca de mult voi v-ati iubit
Si-ati fost de nedespartit
Ca dragostea adevarata
Poate trece si prin apa!“
Uratura de Ileana Holdis

Editie de Colectie: Stefan Banica Jr.

Da. Tot eu l-am editat si pe Stefan Banica jr...

Jurnalul National
30/03/2009

Un om cu bune si rele
Păşiţi. Haideţi. Mergem în "intimitatea" lui Ştefan Bănică jr. Ne lasă. Dar luaţi aminte la cuvintele lui. "Vreau să fiu perceput aşa cum sunt, nimic mai mult. Toţi suntem şi cu bune, şi cu rele. De-asta suntem pe pământ. Vorbesc pentru cei care sunt interesaţi cu adevărat de ceea ce spun eu."

ÎN FAMILIE. Vreţi să ştiţi care este cea mai mare realizare a lui Ştefan? Întrebaţi-l. O să vă răspundă. "Copiii mei sunt de departe cea mai mare realizare din viaţa mea. Mi-au schimbat viaţa şi mi-au întărit ideea de familie, de nucleu de familie. Eu întotdeauna am simţit nevoia familiei, creării propriei familii. Culmea este că, deşi îmi doream de la 20 de ani copii, primul meu copil, Ştefan, a apărut la 34 de ani. Tot atâţia ani cât avea şi tata când m-am născut eu. A fost acelaşi traseu. Am fost convins de la început că este băiat, mi-am dorit foarte mult un băiat şi nu putea să-mi schimbe părerea nici măcar ecograful. Surpriza a fost cu Violeta. Pentru că nu mă aşteptam să fie fetiţă. Dar acum îmi pare atât de bine că este fetiţă! Am ales numele fiului meu ca o continuare a tradiţiei. Şi din nevoia de tatăl meu. Din păcate, s-a dus mult prea devreme. Le doresc la amândoi să fie cel puţin la fel de norocoşi ca mine în alegerea unei profesii. Pentru că este îngrozitor de important să faci un lucru care-ţi place." Despre relaţia cu soţia sa, Andreea Marin Bănică, artistul are numai cuvinte de laudă. În acelaşi timp, trasează foarte clar liniile a ceea ce are toate şansele să fie o căsnicie reuşită. "Noi, în casa noastră, suntem o familie normală. Important este că sunt doi oameni care se iubesc, care trăiesc împreună. Asta este important. Nu este bine când amesteci meseria în familie. Nu este vina noastră că viaţa noastră apare mai mult decât ar trebui în paginile tabloidelor. Esenţa relaţiei noastre este foarte clară. Sunt doi oameni care se iubesc cu bucuriile şi cu problemele lor, care au împreună o familie frumoasă."

ACTORIE, TEATRU, FILM. Ştefan Bănică jr şi-a dorit, şi a reuşit, să facă o meserie de suflet. Influenţat de cariera tatălui său, a ales actoria. Muzica a venit mai târziu. Fie că vorbim despre teatru, despre variete sau film, ce şi-a propus a reuşit. Vorbim despre un drum nu neapărat lin, dar fără întreruperi. Cum a fost posibil aşa ceva? Simplu. Şi-a propus ceva. Şi a mers spre acel ceva. Prin seriozitate şi continuitate, Ştefan a ajuns la reuşită. Într-o discuţie liberă, artistul exprimă idei foarte clare, gânduri ce pot fi folosite şi de alţii pentru reuşita lor.

Ştefan Bănică jr crede că este foarte important cum îţi alegi să trăieşti. Pentru el, actoria este viaţa ridicată la o putere. "Fiind actor, poţi să întâlneşti pe scenă sau într-un text diferite moduri de viaţă. Diferite puncte de vedere asupra vieţii. Ceea ce îţi dă o cunoaştere, cel puţin teoretică, dar şi practică, experimentând stări şi emoţii ale unor situaţii de viaţă."

Actoria l-a îmbogăţit. Zilnic. Spiritual, în idei, în sentimente. A făcut primul film la 15 ani. Are 41 de ani acum. 26 de ani de carieră. Ideile i s-au schimbat, s-au îmbogăţit. L-au ajutat să ajungă starul de azi. "Râdeam când îmi spunea altcineva asta, dar îmi dau seama, cu cât înaintezi în vârstă şi ai impresia că ai trecut prin mai multe, cu atât mai mult realizezi cât de vast este acest domeniu de cunoaştere al vieţii, al morţii. Sunt diferite etape în viaţă când răspunsurile la întrebările tale sunt altele decât cele la care te aşteptai. Totul este o continuă descoperire."

MOMENTE DIN TEATRU. A intrat la Institutul de Teatru în 1985. În '90 l-a absolvit. A dat examen în acelaşi an la Teatrul Bulandra. Aici a avut marea întâlnire cu Liviu Ciulei. Acesta l-a luat în colectivul teatrului. Aici a lucrat practic trei piese: "Deşteptarea primăverii", "Visul unei nopţi de vară" şi "Hamlet". "A fost ca o a doua şcoală pentru mine. Un moment important în viaţa mea. Tot în 1990, Grigore Gonţa m-a luat când încă eram student într-un rolişor la Teatrul Mic. Eram Luca în piesa «Domnişoara Anastasia». Când am reluat cu Horia Alexandrescu prin '96-'97, la Teatrul Giuleşti, aceeaşi piesă, jucam Ionel."

Teatrul l-a primit cu braţele deschise. A lucrat în decursul anilor cu Dinu Manolache, Gelu Colceag, Cornel Todea, Moţu Pittiş şi cu Horaţiu Mălăele în ultimul timp. Cătălina Buzoianu şi Ducu Darie sunt alţi doi regizori cu care a lucrat.

Acum, vrea cumva să inverseze rolurile... "Vreau să regizez un proiect de teatru. Şi joc, dar vreau să regizez. Un proiect particular pe care să-l pot juca unde vreau chiar dacă eu sunt angajat la Teatrul de Comedie. Încerc cu acest proiect, vreau să-mi dovedesc că pot regiza."

O altă poveste de succes a lui Ştefan Bănică jr a fost cuplul lui cu Emilia Popescu. "10 ani am făcut cuplu cu Emilia în emisiuni de varietăţi în care am încercat să aducem calitate, o continuare a umorului românesc făcut de nişte nume care au făcut istorie. Lucrurile s-au terminat în 2000."

FILM. În domeniul cinematografiei, Ştefan Bănică jr are la activ 10 roluri. Primul rol este cel al lui "Guriţă" în serialul tv "Eroii nu au vârstă". Ultimul este în filmul "A beautiful life", în regia lui Alejandro Chomski, în 2007. Cu personajul "Mihai" a reputat un mare succes în seria "Liceenii". Un alt rol important este "Ciupanezu'" în serialul de televiziune "Băieţi buni". Un alt proiect interesant. "Toată lumea implicată nu avea nici o siguranţă la ce o să iasă. Pentru că era ceva nou. Genul de film poliţist, evident luat după o reţetă de afară. Eu cred că a fost un început al acestui gen în România. Succesul filmului a venit din faptul că el a fost adus la o realitate românească. Mie mi-a dat ocazia să joc un personaj aparte. Deşi era un personaj negativ şi eu jucam pentru prima dată în viaţa mea un astfel de personaj, băiat rău, mi-a adus o mare satisfacţie. Atât ca actorie, cât şi din partea publicului. A fost un personaj apreciat, plăcut, reţinut de public." Acum, Ştefan împreună cu Andreea au o colaborare la un film produs în America. "O viaţă minunată" este filmul-experienţă pentru Ştefan. "A fost interesant să merg undeva unde nu mă cunoştea nimeni şi s-o iau de la 0. Asta am vrut să văd şi să fac. Rolul este mic. Am făcut roluri mult mai importante acasă. Dar eu am luat-o ca pe o experienţă. Nu este un film la care să te duci pentru Bănică. Nici pentru Andreea Marin. Şi pentru ea a fost tot o experienţă. Important este că am avut-o împreună. Acum ştiu ce înseamnă să filmez afară. Ştiu ce trebuie." Pe de altă parte, Ştefan are o mare nemulţumire. "Filmul românesc iese afară lovind cumva în poporul român. Nu sunt de acord cu treaba asta. Conştientizând că numai asta poate fi interesant la ceea ce vine de aici, asta vând românii afară. Nu sunt nici adeptul unui patriotism absurd, dar există totuşi o mândrie naţională, aşa cum suntem, aşa cum am trăit istoria noastră. Înţeleg să faci unu-două filme de genul ăsta, dar când 99% din filme sunt despre comunism sau cât ne mai furăm, cât de laşi suntem... Nu este bine."

TELEVIZIUNE. La televizor, românii îl văd pe Ştefan Bănică jr în emisiunea "Dansez pentru tine". O altă experienţă, un nou rol. "Ani întregi am refuzat propuneri de a prezenta la televiziune pentru că nu credeam în consistenţa lor. Când am acceptat această emisiune am făcut foarte bine, pentru că m-am regăsit acolo. Iarăşi, o experienţă de viaţă extraordinară. M-a incitat mai mult decât prezentarea faptul că sunt şi regizorul artistic al acestui show. O producţie care îmbină problemele umanitare reale ale unor oameni reali, care nu au legătură cu televiziunea şi cu show-ul de televiziune. Ca regizor, am readus practic orchestra live care să fie pusă în valoare. Contează foarte mult."

DIN ARMATĂ PE ECRAN
"Liceenii" a fost filmul care l-a convins pe Ştefan Bănică sr că fiul lui poate fi un bun actor. Greu de convins... greu. Bănică jr povesteşte despre filmul ce a marcat o generaţie şi ale cărui ecouri nu s-au stins nici azi. "Am intrat în '85 la Institut, dar fiind încorporabil am plecat imediat nouă luni la Craiova. Atunci s-a făcut castingul pentru «Liceenii». S-a făcut cu ambele Institute de Teatru care existau atunci în România, cel de la Bucureşti şi Târgu-Mureş. Cu absolut toţi studenţii care se puteau potrivi vârstei. N-au fost mulţumiţi, şi regizorul Corjos, un alt om important pentru mine, a întrebat: «Alţi oameni nu mai sunt? Ba da. Mai sunt patru amărâţi în armată la Craiova. Aduceţi-i şi pe aceia». Ne-au adus. Eram trei studenţi la actorie şi unul la regie. Am dat probe la Buftea şi aia a fost. Nu mă interesa să iau proba, venisem să mănânc acasă. Mi s-a părut Occident faţă de ce era la Craiova. Am dat proba, am mâncat, după care am plecat înapoi. Telefonul a sunat. Ai luat rolul, începem treaba. Am venit practic cu două luni înainte să termin armata, m-au mutat la Bucureşti, cu dispoziţie de la ministru, de la partid.

«Liceenii» a fost un moment superimportant în cariera mea. Un boom, o isterie. Nu numai că a bătut ca record de încasări orice alt film din acea perioadă, dar şi ca influenţă asupra generaţiei de atunci. Sigur că acest lucru ţi se urcă la cap. Succesul te ameţeşte. Mai rău este când nu ai pe cineva care să te trezească la realitate. Iar eu i-am avut pe profesorul meu Iani Cojar şi pe tatăl meu. M-au pus imediat cu picioarele pe pământ. Ion Cojar m-a format ca actor în cei cinci ani de studenţie. A fost şi este un mare profesor! Gândeşte-te. Ne-am dus la premieră la Scala şi portarul nu ne-a lăsat să intrăm că nu ştia cine suntem. Când am ieşit, portarii ne cereau autografe. După trei-patru zile te oprea lumea pe stradă pentru autografe, la 19 ani. Când am început turneele prin ţară era isterie. Practic, aşa s-a născut Ştefan Bănică jr, nume dat de Nicolae Corjos."

CU SUFLET CURAT
Pentru Ştefan, viaţa nu se opreşte când omul închide ochii pe pământ. Ea continuă. Dar trebuie să-ţi alegi, pe cât se poate, continuarea... "Cred că trebuie să te pregăteşti într-un fel pentru acel moment. Teoretic, pentru că practic nu o să ştii niciodată ce te aşteaptă. Este foarte important cum treci pragul. Dacă-l treci inhibat, înfricoşat sau relaxat sau împăcat. Eu cred că există doar o moarte fizică, nu şi una spirituală. Există un singur Dumnezeu pentru mine, nu trebuie să urmezi o religie anume. Este foarte important cum intri, să ai sufletul curat indiferent de greşelile vieţii".

Rosu si Negru:Nebunii care cred în vise

Jurnalul National
8/09/2008
Muzica i-a fost destin. Început în viaţă. Alături de colegi a cunoscut celebritatea în lume. Atît cît le-a fost dată voie.


Un tip mişto. Nancy Brandes. Întemeietorul formaţiei Roşu şi Negru. Nancy este un om pe care toţi cei pe care îi întrebi îl vorbesc numai de bine. Ba unii chiar te atenţionează. “Vezi cum vorbeşti cu el. Îi place să glumească şi, uneori, e atît de... sublim, de nici nu-ţi dai seama!” Ce-i drept... un om care a ajuns celebru peste hotare ca şi One man-show... trebuie să fie tare glumeţ. Tot el este şi cel care a ajutat-o pe Ofra Haza să ajungă celebră. Ce ne interesează pe noi mai ales? El a fost sufletul formaţiei Roşu şi Negru.


ROŞU DA, NEGRU BA! Nancy nu vorbeşte prea mult despre el. Vorbeşte mai mult despre formaţie. Despre visul lui din tinereţe. “Formaţia a fost înfiinţată la Liceul «Mihai Viteazul» din Bucureşti. Roşu şi Negru – prima formaţie, în 1965. Doi ani am apărut în tot felul de Case de Cultură din Bucureşti. Stilul pe care l-am avut la Bucureşti era «Shadows», cîntam piese instrumentale. Iar orientarea pentru cele vocale, cîntam piese ca acelea ale lui Cliff Richards. Am avut emisiune la televiziune, am apărut şi la un Revelion. Îmi aduc aminte că membrii PCR nu au fost de acord cu numele formaţiei – Roşu şi Negru – şi ne-au sfătuit să ne numim numai Roşu. Negrul nu le plăcea. Numele formaţiei a fost o idee de-a mea, nu-mi aduc bine aminte de unde a plecat, dar cred că de la costumaţii. Aveam cămăşi roşii şi pantaloni negri. De aici cred că a venit numele. La televiziune, cînd trebuia să apărem la Revelion, ni s-a propus să apărem sub numele de Roşu. Nu am fost de acord, aşa că am apărut sub denumirea de «Policolor», în anul 1965 sau 1966. Eu am intrat la Conservator la Iaşi şi formaţia Roşu şi Negru s-a desfiinţat complet la Bucureşti.”


IAŞI – EPISODUL 2 – TOBOŞARUL. Roşu şi Negru s-a reînfiinţat la Iaşi. Casa de Cultură din oraş a devenit gazda primitoare pentru trupeţi. Cînd totul părea că merge strună... dragostea l-a pălit pe toboşar... de nu a mai văzut nici roşu... nici negru, nu a mai văzut formaţia, pur şi simplu! “După ce am devenit student la Iaşi am început iar Roşu şi Negru. După un an, toboşarul s-a îndrăgostit de cineva şi a spus că nu mai vrea să fie cu noi. Se întîmpla prin ’67-’68. Eram în mare criză, deoarece aveam multe spectacole. Băieţii din trupă mi-au zis să vedem dacă nu s-ar potrivi un băiat de 13 ani care cînta în zonă. Pe băiat îl chema Ţăndărică. L-am chemat la audiţie. A doua zi a venit. La 13 ani, era îmbrăcat la costum, cu cravată. A venit cu beţele de acasă. De cîte ori vorbea cu mine se ridica în picioare. I-am zis să nu se mai ridice, să stea jos cînd vorbeşte cu mine. Era foarte emoţionat. Ne ştia pe noi ca trupă, deja dădusem spectacole la Casa de Cultură, erau afişe cu noi. L-am aşezat la tobe. Mi-am dat seama doar în două minute, cred, că este vorba despre un talent deosebit. Am stat cu el vreo două săptămîni, zi şi noapte, pînă a învăţat tot repertoriul nostru. Am început să dăm spectacole în toată ţara. Cam după un an, Ţăndărică devenise cea mai mare vedetă, ca instrumentist, din România. Venea lumea la spectacole doar să vadă solo-ul lui la tobe. Era extraordinar de spectaculos. El nu numai că este un toboşar deosebit de talentat, el ştie să şi vîndă marfa. Este o chestie absolut emoţionantă să-l vezi cum bate la tobe. Noi, ceilalţi, aveam pe atunci cam 20-21 de ani.”


SOFISTICĂRII. Un basist, un toboşar, trei chitarişti şi Nancy Brandes la orgă. “La Iaşi, deja devenisem mai sofisticaţi, vorbim de anii ’67-’68. Începusem să ascultăm Led Zeppelin, Jimmy Hendrix... Ca formaţie, noi întotdeauna am fugit de lucrurile simple, de şlagărele astea... simple, întotdeauna căutam chestii foarte sofisticate în pop şi rock. Noi nu eram adepţii lui Beatles... Noi căutam Emmerson, lucruri de amploare, de virtuozitate, piese lungi. Deja deveniserăm cunoscuţi în toată ţara, prin ’68-’69. În 1969 în trupă a venit Liviu Tudan. La Iaşi, trupa era formată din: Florin Marcovici – bas şi voce, Emil Trocan – chitară, Ţăndărică şi cu mine. Aveam şi o trupă de suflători, apoi am schimbat. Ori aveam o trupă de suflători, ori viori. Aveam trompetă, saxofon, trombon. Apoi l-am schimbat pe Emil Trocan cu Nicky Dorobanţu. Nicky era un cîntăreţ foarte bun de rithm&bluess. Noi compuneam piesele noastre. Am avut Cadrane... sînt piese, şlagăre pe care le găseşti, foarte apreciate. A venit şi Liviu Tudan. El a făcut încă un pas spre sofisticare.”


SURPRIZA FESTIVALURILOR. Băieţii deveneau din ce în ce mai sofisticaţi, mai bine pregătiţi, cu Liviu Tudan în trupă, un plus evident pentru muzica formaţiei. Iaşiul... devenise deja prea mic. La orizont se întrevedeau primele festivaluri de muzică “adevărate” din România.

“Ne-am pregătit un an pentru Festivalul de Muzică de la Grigore Preoteasa, Clubul Studenţilor, în ’69. Acest festival a reprezentat prima confruntare a noastră cu trupe din toată ţara. Ne-am pregătit foarte mult, foarte bine. Cîntam pop, rock, fusion. Am avut un stil aparte, al nostru. Noi eram instrumentişti foarte buni, am căutat să profităm de acest lucru, încercam să profităm de această virtuozitate instrumentală şi partea vocală, armonii vocale erau mai puţine la noi. Vocalul era doar un pretext, solourile instrumentale ne plăceau mai mult. Eram nişte virtuozi. Aşa am ajuns la Festival la Bucureşti, cu nişte suite, piese, producţii de un sfert de oră-20 de minute. În 1969 a fost primul festival de muzică pop-rock din România, organizat de Facultatea de Arhitectură. A fost un eveniment naţional absolut deosebit! Am fost o surpriză extraordinară pentru toată lumea. Poate şi datorită acestui lucru, am luat foarte multe premii. Am luat Premiul de Cea mai bună trupă, Premiu de cel mai bun Organist, Toboşar, Basist... cea mai prodigioasă lucrare. Ceva de vis!”


Rockeri la televizor

Cel de-al doilea festival de muzică, spune Brandes, a fost unul filmat. Roşu şi Negru a fost filmat. Surpriza pentru “ieşeni” a fost totală! “Ne-am întors la Iaşi şi, fără să ştim nimic, ne-am văzut dintr-o dată la televizor. Era o chestie! O trupă de rock la televizor. Am fost fix 45 de secunde, poate un minut. Pe urmă ne-au tăiat. Cred că a dat cineva un telefon şi ne-au tăiat imediat. Eram cu părul mare... eram altfel. Am stat cinci ani la Iaşi. După festivalul de pop, noi eram mai mereu invitaţi la Bucureşti, am făcut o groază de emisiuni de televiziune.”


Mumiile apăreau pe sticlă

Emisiunile de televiziune erau o bucurie pentru cei de la Roşu şi Negru... şi nu prea. Cenzura vremurilor de atunci nu-i putea lăsa să-şi facă de cap, la teveu’! “Aveam clame în cap, plasturi pe perciuni, pudraţi, arătam ca nişte mumii! Era ceva groaznic! Parcă eram nişte babe! Trebuiau să ne fardeze juma de oră ca să arătăm cu feţe comuniste. Dar am făcut şi aşa. Era acolo Tudor Vornicu, care ne iubea şi cu care am făcut nişte lucruri extraordinare. Foarte multe emisiuni, foarte multe clipuri. Am dat foarte multe spectacole. Cînd ne-am întors în Bucureşti am început să facem foarte multe turnee. Am cîntat şi la Barul Atlantic, bar care era un fel de centru al culturii bucureştene. Cele mai mari vedete din Bucureşti cîntau acolo. Eram trupa care acompania toate vedetele româneşti. Am colaborat cu aproape toţi cîntăreţii români. A durat perioada asta pînă în ’75, cînd eu, dezgustat şi dezamăgit, am plecat, adaugă Nancy.”


Glumele deranjau

De ce era dezgustat? De ce a plecat Brandes? Explică el, singur: “Eu aveam o parte veselă, cu glume, cu bancuri, ori aşa ceva pe vremea comunismului nu prea se putea. Nu era permis. Îmi aduc aminte că Vali Ceauşescu, care era un mare admirator al formaţiei, mi-a zis: «Nancy, închideţi gura, pentru că nu te mai pot apăra. Anonimele şi scrisorile care vorbesc despre tine sînt foarte multe şi periculoase. Închideţi gura, pentru că nu se mai poate». Lumea ştia că Vali Ceauşescu era prietenul meu, şi din acest motiv Securitatea mă mai lăsa în pace. Dar în ’75 s-a umplut paharul. Şi am emigrat!”.

Rosu si Negru

Editie de Colectie Rosu si Negru, o alta editie de succes pe care am editat-o.


Jurnalul National
8/09/2008
Academia de muzică
Roşu şi Negru a cîntat viaţa, cu tot cuprinsul ei. Beat, apoi rock. Cu Nancy Brandes, cu Liviu Tudan, cu Ovidiu Lipan-Ţăndărică ori alţi muzicieni de valoare, Roşu şi Negru a fost formaţia-deschizătoare de drumuri. La început, au luat muzica bună din Occident, au prelucrat-o, au redat-o românilor îmbunătăţită, fie că vorbim de “Shadows” ori de “Blood Sweets and Tears”. Apoi... au ales să fie ei înşişi, altceva! Ocoleau simplitatea, banalitatea. Le plăceau lucrările complicate, de mari dimensiuni, care nu erau la îndemîna oricui. Muzica de calitate şi profesionalismul trupeţilor au făcut ca artiştii de gen din România, fie ei la debut sau consacraţi, să dorească să facă parte din trupă. Roşu şi Negru a fost un fel de şcoală de muzică în ţară. Foarte mulţi artişti de gen s-au iniţiat în muzica adevărată în sînul formaţiei. Premiile importante cîştigate la cele două importante festivaluri de muzică din România, din 1969 şi 1971, stau şi ele mărturie pentru valoarea incontestabilă a trupei. Apoi a venit ruptura. În 1975 Brandes a plecat în Israel şi trupa s-a destrămat. Doi ani mai tîrziu, într-o altă formulă, Liviu Tudan a readus-o în prim-plan. Şi legenda a continuat... pînă aproape de zilele noastre. Roşu şi Negru... o Ediţie de Colecţie specială cu oameni minunaţi, însoţită de un CD cu o muzică aparte. Dacă Roşu şi Negru a fost fără egal... acest lucru s-a datorat în mare parte şi fanilor, iar trupeţii au ştiu întotdeauna asta!

Drumul bun este cel lung

Jurnalul National
5/05/2008

Îl ştia tot Maramureşul. Din nunţi şi botezuri putea strînge o tîrnă de bani. A preferat studiile şi o masă la cantină.



În accepţia multora, Grigore Leşe era pe drumul cel bun spre realizare. Un loc călduţ în societate şi cîştiguri si­gure. Chiar dacă pentru a-şi cum­păra fagot făcuse credit, el ajunsese di­rector de Casa de Cultură în Tîrgu Lă­puş după ’90. “Gata. Cîntă şi tu pe la nunţi, ho­reşte la botezuri şi ia leafa. E de ajuns. Cel mult, cîntă pe unde mai ai tu chef să faci cultură, da’ nu mult că strici ideea de ansamblu”. Un text imaginar, dar rezumativ pentru si­tua­ţia lui Grigore Leşe de după liceu, după şa­se ani la Lăpuş şi încă vreo 15 în Tîrgu Lăpuş. În­tre timp, pe la 25 de ani se însurase. Cu Voi­chiţa. Avea un fiu, Ciprian. Era şi o perioadă de boemie, dar pentru Leşe nu era de ajuns. “Mă îmbătrîneau gîndurile de atunci”, explică Leşe.



O NOUÅ ETAPĂ. “După 15 ani m-am hotărît să plec la Cluj. O clipă nu abandonasem studiile muzicale, fagotul. Am hotărît să vin la Academia de Muzică din Cluj. La 37 de ani, în 1991, m-am înscris la o facultate de interpretare, la zi. Am lăsat baltă tot ce am avut înainte şi am luat-o de la zero, pentru că am vrut să studiez, la Facultatea de Instrumente şi Canto”. De admirat. 37 de ani, cu nevastă şi copil. Dar nu se termină aici povestea. La Cluj, Leşe cel pe care toţi spuneau că-l apreciază, pe care l-ar fi pus să cînte la nunţi ca pe lăutar... pe acest Leşe nu l-a ajutat nimeni cu nimic. “Am stat în cămin cu elevi de 18 ani, fiecare cu fiţa lui! A înţeles cineva asta? Am stat cu 8 absolvenţi de liceu în cameră, 5 ani! În tot timpul ăsta eu am trăit doar cu banii din Bursă! Eram invitat să cînt pe bani, la nunţi, la botezuri... am refuzat tot! Nu am vrut aşa ceva! Nu am vrut muzică populară! Eu mă dusesem acolo să-l studiez pe Bach, nu să cînt populară”.

Să recapitulăm. 37 de ani. Boboc. Student cu bursă.



STUDENŢIE GREA. “Voichiţa la Tîrgu Lăpuş era angajată la Clubul Copiilor, a vrut să vină şi ea la Conservator. Şi eu acolo, la cămin, în anul IV am dormit în paturi supraetajate. Eu cu soţia dormeam în patul de jos şi băiatul în patul de sus. A intervenit cineva pentru mine să-mi dea măcar o garsonieră pentru căsătoriţi în Cluj? M-a invitat cineva pe mine la masă dintre «marile valori» care spun acum că suntem colegi? Nimeni! Mîn­cam la Can­tina George Coşbuc cu copiii de clasa I şi la Cantina Seminarului ­Teologic că acolo era mîncarea ieftină. La Cluj nu am primit nici un pachet de nicăieri! A trebuit să mă descurc. Aşa trebuie analizat Leşe. Eu la facultate nu aveam absenţe, se întîmpla însă să fiu singurul prezent la unele cursuri. La Istoria Artei de exemplu. Mi-a folosit cursul. Merg prin lume şi ştiu şi eu să recunosc o ­biserică, un stil”, completează Leşe tabloul unui episod dureros din viaţa lui. Pe Costel Busuioc, “Mecenii” spun că nu l-au cunoscut. Pe Leşe îl ştiau, dar degeaba. Nu-i interesa “ăsta” de horea muzica ţărănească. Nu-i zgîndărea la suflet cu muzica lui, îşi pierduseră sufletul pe drumul spre mărire.


Mulţumirile lui Leşe

Pentru că recunoştinţa e floare rară, îmi place întotdeauna să amintesc oamenii care au crezut în proiectele mele. În pe­ri­oada în care am fost profesor în Lăpuş, singurii care mi-au înţeles frămîntările şi starea au fost Sînziana Pop, poeţii Ioan Alexandru, Adrian Păunescu şi Cezar Ivănescu, compozitorul Mihai Moldovan şi dirijorul Marin Constantin. În vremea studenţiei din Cluj mi-au fost alături compozitorul Valentin Timaru, prof. univ. Barabas Bela, prof. univ. Marc Aurel, prof. Popescu Ioan. La Bucureşti îmi sunt aproape: directoarea canalului TVR Cultu­ral, Daniela Zeca-Buzura, echipa emisiunii “La Porţile Ceriului”, coregrafa Liliana Iorgu­lescu, Horia Roman Patapievici, echipa ICR cu care lucrez la proiectul “Ultimii Rapsozi”, Marius Tucă şi Jurnalul Naţional.




Muzica e specială

• Jurnalul Naţional: Aveaţi în sînge muzica tradiţională, o cîntaţi şi atunci puteaţi trăi liniştit din interpretarea ei şi totuşi aţi vrut să studiaţi la Conservator Bach, Beethoven...

Grigore Leşe: “Da. Pentru că altfel nu se poate. Numai în mintea unora e posibil aşa ceva. Cum pot eu să ştiu ce este valoros şi ce nu? Ţăranul din vatra satului nu conştientizează ce cîntă. El cîntă dar nu ştie de ce o face şi nu tot ce cîntă este valoros. Eu aveam nevoie de asta, să ştiu cum să fac o selecţie a valorii. Eu pînă nu am făcut Conservatorul nu am avut linişte, mă îm­bătrînea gîndul acesta”.

La 42 de ani şi-a dat Li­cen­ţa. Tot atunci a oferit pri­mul recital de muzică tra­di­ţională susţinut în Aca­de­mia “Gheor­ghe Dima” din Cluj.

“Veneam dintr-o comunitate ţărănească, unde am învăţat de toate: să horesc, să joc, să povestesc. Aceste lucruri nu se învaţă în Conservator. Am adus în Cluj o lume pe care puţini o cunoşteau. Se întîmpla imediat după ’89, cînd lumea alerga în toate direcţiile: Caritas, titularizări aiurea, concursuri cu uşile închise.

Pe acest fond, chiar dacă eram student la fagot, s-au folosit de prezenţa mea în Conservator pentru a putea susţine proiectul de înfiinţare a unui modul de folclor. În acest context, am fost solicitat să rămîn în Academie după terminarea studiilor. Nu ştiu, poate comportamentul meu din perioada aceea sau poate exigenţa mea profesională i-a determinat să găsească “alte soluţii”. Drept urmare, m-au picat la Masteratul “Culturi Tradiţionale” (înfiinţat în anul acela), iar cele două locuri – ambele neocupate în Cluj – au fost retrimise la Minister.

M-am pregătit temeinic pentru anul următor... dar ­surpriză: Masteratul “Culturi Tradiţionale” era deja des­fiinţat şi nu am mai avut unde să dau examen.

Era clar că pentru Cluj eram deja un personaj incomod. Deci, Masterat nu vreţi? Atunci, doctorat! Am fost admis la Doctorat în urma un exament exigent şi, după susţinerea primului referat, în 2001 m-am mutat la Bucureşti.

Mi-am schimbat atitudinea faţă de mine, faţă de de viaţă şi faţă de oamenii din jurul meu. Rezultatele mele cred că se văd. Ce s-a mai întîmplat pe la Academia din Cluj? Au înfiinţat învăţămîntul muzical la distanţă, catedra de canto popular, secţia de dansuri populare, de instrumente populare... au “înscăunat” profesori...

Oare trebuie instituţionalizat cîntecul din vatra satului? Prin acest demers eu consider că se ştirbeşte prestigiul Academiei de Muzică “Gheorghe Dima”, unde există profesori eminenţi şi unde s-au format muzicieni care au dus faima şcolii clujene în lumea întreagă.”


Ar trebui sa postez aici vreo 24 de articole. Editia de Colectie Grigore Lese. O editie cum putine s-au realizat. De ce? Pentru ca in ea, cand s-a terminat munca nu era nici o greseala. Pentru ca sunt 24 de pagini scrise si ingrijite doar de mine, cu ajutorul lui Grigore Lese. Pentru ca este editia la care eu tin cel mai mult si cu care ma pot prezenta oriunde. Pentru ca este a mea!

Cu Isai pe rîu în jos

Jurnalul National
5/05/2008


Personajele povestirilor lui Leşe sînt dintr-acelea care merg în viaţă pe drum fără abateri. Oameni pe care ţi-ai dori să-i cunoşti.



Tîrgu Lăpuş. Grigore Leşe. O po­ves­tire plină de haz. O is­torisire cu oa­meni simpli, maramu­re­şeni. Oameni care fac specta­colul vieţii. Leşe a reuşit să ia de la ei acea sămînţă ce poate naşte o hore de-o frumuseţe aproape nereală.


RÅCHITA SU­PĂ­RA­TĂ. “Într-o joi de tîrg, Isai coborîse în oraş să-şi cumpere cele trebuitoare. Lu­me multă, animale, căruţe... forfotă mare. Oamenii alergau dintr-un loc în altul fără nici un rost. Prin ceaţă, soa­rele se strecura greu şi pro­iecta pete ciudate de lumină peste Tî­rgu Lă­­puş. Pe as­cuns, pîl­curi de băr­baţi îşi înecau necazul într-o oiagă de horincă sau de cîcău, un fel de poşircă adusă de pe la sate. Asistasem la acest spectacol de nenumărate ori, în special în joile de tîrg, dar atunci ceva îmi spunea că voi fi martorul unei întîmplări memorabile. Am trecut podul şi am dat de alţi prieteni ai lui Bachus, care m-au îndemnat să o luăm pe lîngă rîu, să povestim la o sticlă de spumos. Pă­şeam cu greu pe cărarea care ducea la Răchita Su­pă­rată, unde alţi băndaşi aveau obi­ce­iul să ascundă băutură într-o scorbură. De data aceas­­ta noi eram fruntaşi: Ra­du Filip şi Aurel din Lă­puş făcuseră rost de o fele. «Dă de-acole», zic eu. Era sa­lutul nostru la băut. Po­ves­team, cîntam, glumeam, fă­ceam politică, da ce nu fă­ceam... Dintr-o dată vedem pe malul celălalt un om bă­trîn. La prima vedere nu îl recunoaştem, dar începem să dăm cu presupusul. Aurel din Lăpuş zice: «Îi Isai. Mere la f....». «Nu cred», zic eu. «Ba», zice Aurel. «Punem pariu?» «Îi prea bătrîn», spun eu”.


BĂTRÎNII VOIOŞI. “Isai păşea apăsat pe lîngă rîu. Avea traistă şi clop de paie. Cam la douăzeci de metri în spatele lui îl urma cu frică o bătrînă. Din cînd în cînd bătrîna se oprea. Avea desagi în spate, că şi ea fu­sese la tîrg. Dintr-o da­tă, Isai se opreş­te şi zi­ce: «Hai, hai odată futu-ţi maica, mîneta». Bătrîna grăbeşte pasul. Îi sprintenă, mult mai tînără decît Isai. Ajunşi la locul dorit, se opresc. Isai inspectează în­de­lung zona: se uită pe sus, apoi în stînga, în dreapta şi, în sfîrşit, găseşte culcuşul potrivit. La rîndul nostru, şi noi aveam o poziţie strategică, de unde vedeam tot. Se pune Isai jos şi scoate horinca. Baba scoate slănina. Mănîncă şi beau. Apoi o sărută apăsat pe babă şi se apucă de zdrăngălit. Traista îi sărea de un metru... Noi ne uitam şi ne minunam... Supărat că am pierdut pariul, strig: «Isaaai, treci acasă». Lui Isai i s-o depărut că o au­zit ceva, da şi-o mînat rîndul. Cînd s-o-nfocat a doua oară, am strigat din nou: «Isai, treci acasă». Bătrînul se opreşte ca trăznit. Se uită din nou la stînga, la dreapta, apoi spre cer. Baba, numa cu ochii la traistă, să-i fure banii. Cînd am strigat a treia oară, baba a luat-o pe Valea Morii către Dobric, iar Isai s-a întors pe unde a venit. La capătul podului i-am ieşit în drum. Isai venea senin, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. «Isai, te spui la fecior. Ce-ai făcut pe lîngă rîu?» «No, ce vrei şi mnieta. M-am omenit şi io.» Am băut un pahar de horincă împreună şi la plecare mi-o horit aşa: «Iubeşte-mă mîndră dragă / Cîtu-mi cămeşa neagră / Că dacă m-oi primeni / Multe mîndre m-or iubi».



“Prin ceaţă, soarele se strecura greu şi proiecta pete ciuda­te de lumină peste Tîrgu Lăpuş. Pe as­cuns, pîlcuri de băr­baţi îşi înecau ne­ca­zul într-o oiagă de horincă sau de ­cîcău, un fel de poşir­că adusă de pe la sate”

Grigore Leşe

Poveştile boemiei

Jurnalul National
5/05/2008

Bune sau rele, întîmplările vieţii au lăsat rînduri în cartea nescrisă a sufletului lui Leşe.



Tîrgu Lăpuş, cu oamenii lui, cu beţiile lui, cu zilele lui, a fost pen­tru Gri­gore Leşe spaţiul unui timp de învăţături, de boemie constructivă, de zile de pahar, nopţi de dor şi oameni mi­nunaţi descoperiţi parcă din neant. Povestirile “boemiei” te duc într-o lume aparte, unică. Lumea din care Leşe-culegătorul a ştiut să des­co-pe­re nestemate, hori venite din sufletele oamenilor. Era perioada cînd mulţi spuneau că este doar un beţiv. Ei bine, Grigore Leşe a demonstrat că hulitorii lui s-au înşelat, prin ce făcea atunci, prin ce face acum.


CU MURA ÎN ZIUA DE CRĂCIUN. “Pot nu­mă­ra pe degete cîte sărbători am petrecut acasă. Dacă vrei să asculţi o hore adevărată sau un corind, trebuie să stai ani buni printre oamenii sa­tului, să fii alături de ei la nunţi, la înmormîntări. Să mergi împreună cu ei la bise­rică, dar şi la cîrciumă. Să bei cu ei. Să intri în casele în ca­re nu intră aproape ni­meni, să treci pragul oameni­lor izolaţi de comunitate. De obicei, acolo găseşti cele mai frumoase cîntece. Nu ştiu cîtă lume m-a înţeles atunci, dar ştiu că foarte mulţi oa­meni se bucură acum, cînd mă ascultă horind şi co­rin­dînd ce am găsit de-a lungul anilor în sufletul amar al acelor oameni”.



CORINDUL. “Era în zorii unei zile de Crăciun, prin anii ’80. Vremea era îndărădnică în Tîrgu Lăpuş. Ploua de cîteva zile. Oamenii se adunaseră pe la casele lor după o noapte de corindat. Totul era pustiu. Zurgălăii de pe caprele copiilor amu­ţi­seră. Corindasem toată noap­tea şi acum mă îndreptam cu paşi obosiţi spre casă. În depărtare văd un om venind. Ne apropiem unul de celălalt. Purta cască de miner şi salopetă. În mîna dreaptă avea o sticlă de Ecuatorial, de 38 de lei. Mai avea din băutură vreo trei degete. Ne apropiem unul de celălalt fără să ferim bălţile. Ne sa­lutăm pe sub sprîncene. Cu greu, omul mă recu­noaş­te. «Bună Zîua lui Crăciun», re­petă el. Îi răspund cu aceleaşi cuvinte şi povestea începe. Aflu că îl cheamă Mura, că e din Peteritea şi că ieşise din schimb de la Mina Răzoare. Îl întreb dacă ştie vreo corindă, iar el începe în mijlocul drumului a corinda: «Codrule cu frunza lungă,/ Treacă bruma nu te-ajungă./ Codrule cu frunza lată,/ Ptice bruma nu te bată./ Codrule, te-aş întreba/ Lăsa-mi de mas ori ba/ Pă mine şi pă mîn­dra/ Care ne ştim dra­gostea./ Io numa că v-aş lăsa/ Mă tem că vi-ţi săruta/ Şi mi s-a usca frunza/ Pîntr-o fată şi-un fecior/ Mi-a rămîne crîngu gol/ Pîntr-un fecior şi o fată/ Mi-i s-a usca frunza toată». La ferestre au apărut tot mai mulţi curioşi. Se amuzau. Nici vorbă să se emoţioneze sau să înţeleagă ce se întîmpla la un pas de ei.

L-am prins pe Mura pe după cap şi am plecat împreună corindînd. La un mo­ment dat Mura zice: «Nu vii să mă corinzi?». «Viu, Mura, cum să nu», am răspuns. Aşa am ajuns în garsoniera de serviciu din Tîrgu Lăpuş a lui Mura. Am rămas în pra­gul uşii să-l corind, timp în care Mura a aprins lu­mî­narea de primire, s-a spălat şi s-a îmbrăcat de sărbătoare. Cînd am păşit în casă parcă eram în altă lume. Ce mi-a adus întîlnirea cu Mura dintr-o zi ploioasă de Cră­ciun? Un minunat corind pre­creştin şi un text despre codru de o rară frumuseţe. Mura a plecat de mult în lumea de dincolo, dar mie, în fiecare iarnă, de cîte ori corind corinda lui Mura, îmi apare imaginea lui şi simt că de acolo, de unde e, o ascultă şi se bucură.”



“Pot număra pe degete cîte sărbători am petrecut acasă. Dacă vrei să asculţi o hore adevărată sau un corind, trebuie să stai ani buni printre oamenii satului, să fii alături de ei la nunţi, la înmormîntări. Să mergi împreună cu ei la biserică, dar şi la cîrciumă”

Grigore Leşe

Pe cînd o pornit horea

Jurnalul National
5/05/2008
S-a născut cu horea în suflet. Grigore Leşe, omul care şi-a legat destinul de horea în grumaz.

Cînd s-a născut Grigore Leşe, istoria nu a înregistrat vreo explozie cosmică şi nici ­curcubee nu au fost prin ce­ruri. Nu s-a notat nicăieri decît în registrul Creatorului că pe pămînt a fost trimis un copil cu dor de horit şi suflet uşor, să treacă peste toate. Grigore al lu’ Ionu li Opriş din Stoiceni a venit pe lume la 20 februarie 1954, pe tărîmul Horii Lăpuşeneşti, Moroşeneşti, din Grumaz, Adîncată. Pe tărîmul cîntecului izvorît din sufletul românului, Ţara Lăpuşului, Maramureş. Un loc în care tradiţiile precreştine se îmbină cu obiceiurile date de Apostoli şi urmaşii lor. Grigore Leşe cel de acum este un produs a tot ceea ce înseamnă Ţa­ra Lăpuşului, cu bune, cu rele, cu hori şi cu oa­meni. Povestea lui Leşe este la fel ca şi horea pe care o interpretează. Frumoasă, dar dureroasă. Povestea lui nu are pildă. Grigore Leşe cel de acum este pilda propriei poveşti.


OBÎRŞII. Grigore este fiul Nastasiei şi al lui Ionu li Opriş. Ea, femeie vrednică din Ţara Chioarului. El, om muncitor din Stoiceni, de la munte. Are trei surori. Mai presus de toate are focul horilor şi-o viaţă ce bate cu uşurinţă fil­mul. Copilăria şi-a petrecut-o în Stoiceni, într-o lume în care aproape totul era ritualizat. Nu degeaba pînă şi prăjiturile se mîncau doar de Paşti şi de Crăciun, gogoşi şi plăcintă cu me­re. Cîntatul l-a îmbrăţişat de mic. “De la ma­ma am moştenit horitul. Se spune că a­tunci cînd horea mama, stăteau oamenii de la sapă în loc şi o ascultau”, mărturiseşte interpretul. Era luat pe la tot fe­lul de scene din zonă, ba cu un plu­gu­şor, ba cu un cîntec... nu conta, să fie Le­şe pe scenă, atît!


CEASURILE VIEŢII. Grigore Leşe horeşte: “Cînd m-o făcut mama-n lume, n-o fost cea­surile bune”. Ei bine, horeşte propria viaţă! Multe ceasuri rele, prea puţine bune. Sufletul uşor l-a ajutat însă să treacă peste tot horind. Amintirile au rămas. Mi le-a povestit în drum spre originile proprii, spre Stoiceni, spre Lăpuş, pe drumul de Baia Mare. În Stoiceniul copi­lă­riei, Grigore Leşe era “Blastamat”. Ce însemna “blastamat” sau “belit di pă dracu’”? Era ăl mai năzdrăvan din sat. Povestirile lui “explică” gratularea făcută de bieţii oameni ce trăgeau de pe urma năzdrăvăniilor lui Leşe. “Unul Dionisie mi-o zis: «Belit di pă dracu». De ce? Vara, el ieşea să cosească, şi noi dădeam cu pietre şi-i picau pietrele în coasă. După ce lăsa coasa, venea după noi şi ne căta acasă sara. Ne lua de perciuni şi ne bătea. De faţă cu părinţii. El nu ne căta ziua, ne căta sara. Şi cînd venea, ca să nu ne prindă, ne ascundeam sub pat. Dar el venea, ne scotea de sub pat şi zicea «haidaţi, haidaţi aicea, că voi mi-aţi lovit coasa». Şi ni-e bătea!”. Ei... dar de ce se naşte omul mic dacă nu ca să se şi petreacă în jocurile copilăriei... Dacă nu ar fi trebuit, apăi se năştea omul deja mare, să meargă la muncă şi să nu ştie ce-i aia joacă. Dar Dumnezeu o făcut pe oameni să fie şi copii. Şi parcă-i mai frumos aşa.”




Pescuitu-i cu năcaz

O întîmplare cu haz, dar şi cu necaz. O exemplificare a vieţii nu tocmai uşoară, nu tocmai blîndă, pe care a dus-o Grigore Leşe în co­pi­lărie. “Pentru mine era foar­te dificil să mă duc cu tata la pescuit. Mă scula la tri dimi­neaţa, să mă duc la pescuit. Da nu numai atît. Asta se întîmpla duminica dimi­nea­ţa. Sîmbăta, eu trebuia să umblu după lăcuste. Şi nu era uşor. Ca să prinzi lăcus­te trebuia să umbli tăt hota­rul. Dacă nu prindeam lă­custe… mă bătea. El trebuia să aibă lăcuste. Amu, cît am fost mai mic, am suportat, am su­por­tat, am suportat. Ce făcea... mă ducea la pescuit dimi­nea­ţa. I se agăţa undi­ţa. Apăi nu conta că era cinci di­mineaţa, că era şep­te. Trebuia să mă bag în apă să-i des­găţ undiţa. Era apa... trecea de doi metri! Mă du­ceam acolo. Se zărea de ziuă. Apa rece. I-am des­gă­ţat odată, i-am desgăţat de două ori, păi cînd am cres­cut mai mare mi-am făcut eu undiţă. Tata dădea la plumb, cu prună. Cînd arunca pruna, fu­geau toţi peştii în sus, iar eu stă­team în sus de el. Şi prin­­deam peştii unul după altul. Cînd umpleam coşul de peşti fu­geam de acolo, fu­geam aca­­să. Prindeam cleni, mre­ne, scobari, por­ceni... Cel mai mare peşte pe care l-am prins de pe Dobric a fost un clean de 1.150 grame.

Mame Eroine

Prima Editie de Colectie Editata si realizata in mare parte de mine.
Spicuiesc cateva articole din ea.

Jurnalul National
21/09/2006
Invoiala tacuta
STAT SI BISERICA
Un preot si un fost vicesecretar, mebru al Partidului Comunist Roman, vorbesc despre ceea ce pare a fi o invoiala tacuta.


In Ieud, Maramures, statul nu-si forta prea tare "ochii si timpanele". Chiar si membrii de partid mergeau la biserica linistiti. De turnat se turnau doar intre ei, dar nu si pe ceilalti iedudeni.

Rasco Vasile. De profesie pedagog. Din 1976 a lucrat ca vicepresedinte secretar adjunct pe probleme de cultura, propaganda. Membru de partid din1974. Despre "institutia mamelor eroine" isi aminteste: "Din cand in cand se organizau evenimente dedicate mamelor eroine. Se mai trezeau cate unii sau altii si se mai dadea cate un decret la doi-trei ani si se incuraja cresterea natalitatii. Era o incurajare fortata, in sensul ca nu se permitea avortul. Dar la noi nu se punea aceasta problema, prea putine femei de la noi au apelat la asa ceva. La noi cresterea natalitatii era pe motiv religios. In peste nouazeci si ceva la suta din cazuri nu se punea problema avortului. Era o lege nescrisa a Ieudului. In perioada respectiva dar si inainte erau familii cu foarte multi copii. De la sapte-opt copii si pana la 15-16".

PARTIDU’ SI BISERICA. "Ieudul in anii ’70 era pe locul II in topul natalitatii din Romania. Natalitatea de la noi nu s-a datorat decretelor si hotararilor regimului, ci credintei puternice a oamenilor in Dumnezeu. La noi nu avea rost sa se implice regimul in viata satului. Foarte multe femei zic: «Cum sa fac avort, cum sa-mi mananc sufletul si sa ma duc in Iad?»."

PREOTUL ZICE. Parintele paroh Brici Alexandru, de la Parohia Ortodoxa Buna-Vestire din Ieud, vorbeste cu mandrie despre mamele din parohia sa, despre eroine. "Ele au lasat copiii sa vina pe lume tocmai datorita fricii de pacat. Si mai este ceva, dragostea fata de copii. Nu intamplator, in Maramures s-a pastrat aceasta traditie de a-i spune copilului, «cocon», «copil domnesc», adica, «copilul lui Dumnezeu».

Ieudenii aveau o gandire... traditional-practica, spune preotul. "Sigur, pe lume au venit copiii si mai ales ca se gandeau unde sunt doi pot fi si trei, pot fi si patru. Spuneau ca «cu o gura in plus nu saracim noi»." Erau vremuri in care biserica era destul de prigonita de regim. Toate botezurile, nuntile... nu deranjau?

"Noi trebuia sa incercam sa lamurim oamenii, sa oficiem Sfanta Liturghie de la 8 ca dupa aceea oamenii sa mearga la lucru la CAP. Asta nu s-a putut realiza. Ni s-a transmis lucrul acesta de la autoritati. Dar poporul nu a vrut, mai ales aici la Ieud. Ieudul este... "un barometru. Pana in 1989-1990, noi aveam peste 100 de botezuri anual. Am avut o natalitate foarte ridicata pana in 1990, cand a inceput sa scada. Acum este la un nivel minim, ingrijorator pentru natia romana. Daca in Ieud este ingrijoratoare natalitatea… in restul comunelor a scazut drastic!", apreciaza preotul Brici.

LA BIRTUTUL SATULUI. La barul comunal, ramas aproape neschimbat de cand mamele de poveste inca mai munceau pentru a castiga titlul de "mama eroina", lumea inca povesteste de acest fenomen social. Carciumareasa, o femeie cu care nu ti-ar fi frica sa mergi noaptea prin gradina ursului, isi aminteste de cele ce purtau titlul de noblete, "eroine". Spune femeia ca prin Ieud ar fi fost multe asemenea nascatoare de prunci si inca mai sunt. Ce e sigur, "familiile cu multi copii erau mult mai bine vazute in sat decat cele cu putini copii". De la forta de care amintea Rasco si pana la ideea enuntata de carciumareasa, conform careia mamele cu putini copii erau banuite de pacatul avortului, nu e decat un pas.

"Ieudenii sunt deosebit de religiosi. Chiar si membrii de partid mergeau la biserica.Persoana care nu mergea si nu merge la biserica este considerata o persoana ciudata, care deviaza de la viata normala a Ieudului.
Biserica si regimul erau cumva dusmani, dar in privinta unui numar cat mai mare de copii in fiecare familie si-au dat mana"
Rasco Vasile, fost membru de partid

Mame Eroine

Prima Editie de Colectie Editata si realizata in mare parte de mine.
Spicuiesc cateva articole din ea.

Jurnalul National
21/09/2006

Copii multi, copii putini
COMUNA COPIILOR



Comuna Ieud din judetul Maramures este, conform spuselor localnicilor "comuna copiilor".

Sus, sus, sus la munte sus si in top e si mai sus! Inainte de 1989, Ieudul era pe locul trei in topul national al natalitatii, cel putin locuitorii asa tin minte. Acum, situatia s-a schimbat. De la mamele cu saisprezece copii la mame cu unu-trei copii, mai rar patru feciori, dar foarte rar. Comuna este foarte mare, parca nu ar fi localitate de munte. Ulite multe, lungi si intortocheate. Un univers distinct pare sa se fi creat aici. Nu mai vezi oameni in costume populare, dar ii vezi stand in casele batranesti din barne de lemn. Nu-i mai vezi mergand la hora, dar ii vezi venind in sat cu masini ce poarta numere de inmatriculare cu semnul Uniunii Europene pe ele. Vechi si nou, tanar si batran, traditional si inovativ... de toate vezi aici. De la carul cu doi boi, desprins parca din panzele maestrului Grigorescu, si pana la ultimele modele de masini iesite in special pe portile fabricilor auto din Germania, Italia ori Franta. Curtile oamenilor sunt mari. In fata, la multi, vezi casa batraneasca, specifica zonei, din barne de lemn atent taiate si imbinate de vechii mesteri ai zonei. In spatele curtii insa poti vedea ultimele tendinte in ale constructiilor de case ori ultimele tendinte in kitsch-constructie de case!

Copiii "eroinelor" sunt adulti acum, ba chiar au copii mari sau mai mici. Multi sunt plecati afara, la munca. Daca in alte parti imigrantii poarta numele generic de "capsunari", aici oamenii plecati la munca si "realizare" prin strainataturi poarta numele locuitorilor tarilor in care trudesc. "Francezii", "irlandezii", "italienii", "elvetienii" si "spaniolii" locuiesc acum in comuna maramureseana. In acest melanj socio-cultural, "eroinele" n-au disparut inca, ele isi traiesc batranetile alaturi de perechile lor, "eroi" si ei, daca e sa-i botezam dupa neveste.

Maricuta gatea inainte, gateste si acum. Bucatareala e o deprindere placuta pentru ea

COLO’SA PE DELUSOR. Ieud este una din cele mai vechi asezari ale Maramuresului, datand de pe la mijlocul secolului al XIV-lea. Intemeietorul ei este considerat Voievodul Balc, nepotul lui Dragos Voda. In anul 1364, ieudenii au ridicat o biserica din lemn cu hramul "Nasterea Maicii Domnului", numita pana azi "Biserica din Deal".

Aici, pe deal, aproape de stravechea biserica locuieste una din eroinele care fac cinste Ieudului. Dunca Maricuta a ajuns la 72 de ani. De-a lungul casniciei sale a dat nastere la doisprezece copii, din care ii traiesc unsprezece. Batranetea si-a lasat amprenta pe infatisarea si trupul femeii, dar ochii - copii fidele ale sufletului - sunt vii! Traiesc, privesc, intreaba si transmit o stare de vioiciune molipsitoare. Trupesa, ca orice maramureseanca neaosa, Maricuta este inca stapana de necontestat a gospodariei. Cand am intrat in casa ea gatea. Despre cei doisprezece copii ai sai vorbeste linistita. Alaturi ii sta fiul cel mare, diriginte la posta din localitate, si sotul. Femeia s-a casatorit la 21 de ani. Pe primul copil l-a adus pe lume un an mai tarziu. Acesta a murit, l-a nascut prematur la 6 luni. "E ingeras acum", imi spune femeia. A mai nascut unsprezece copii, tot la doi ani . O data a avut si gemeni. Numele lor sunt de neuitat pentru Maricuta. "Primul este Gavrila, al doilea Vasile, a treia este Ioana, al patrulea este Gheorghe si urmatorul, Ion, acestia fiind gemeni. Au urmat Stefan, Dumitru, Sandu, Toader, Grigore, Marioara. Noua baieti si doua fete. De la ei are 31 de nepoti!!!

O petrecere adevarata nu exista daca nu-i toata familia adunata. Marius Nastaca asa crede

SUFLET FARA DE PRET. Si inainte, ca si acum, multe familii nu vor sa se chinuiasca cu prea multi copii. E foarte greu sa ingrijesti atatea suflete. Si mai greu este sa-i cresti fara regret, cu sufletul impacat de modul in care tu i-ai ajutat sa devina oameni. Dar, daca intervine credinta puternica in Dumnezeu, lucrurile se schimba. Cresti cati iti da El si stii ca te va ajuta. "Nu am vrut sa-mi mananc sufletul cu ei, mi i-a dat Dumnezeu, i-am nascut si toti sunt bine, la casuta lor." Reteta de crestere a ieudencei se baza pe malai, pe muuult malai. "I-am facut mari pe toti cu mamaliga mai mult, cu paine de malai. Acum mancam de care paine vrem, feliata, ori d’asta de o taiem noi, dar atunci nu era asa ca acum", povesteste maramureseanca. La fel ca in toate povestile "eroinelor", "cel mai mare il ingrijea pe al mai mic".

"Era o mandrie sa ai mai multi copii, mai ales daca erau sanatosi, voinici." La Dunca in casa, prima data se primeau povete despre curatenia sufletului, despre Cel de Sus. "Ii invatam, decum se ridicau in picioare, sa-si faca cruce. Pe urma ii invatam sa manance, sa nu se certe cu ceilalti copii. Fiecare, unde s-o dus, e laudat."

FRATELE CEL MARE. Gavrila este diriginte la posta din localitate. El a fost pentru toti ceilalti frati ai sai "dadaca". Bine facut, mereu cu zambetul pe fata si pregatit parca mereu sa zica o vorba de duh, Gavrila isi aminteste cu veselie de copilarie. "Acum e frumos. Atunci era foarte greu (rade cu pofta). A fost problema pana am crescut noi astia primii de eram mai mari, pe urma ne-am crescut unii pe altii." "Cand am facut al 11-lea copil, am facut de doua ori acte. Vasile era in scoala si astfel am facut si a treia tura de acte. De atunci am primit 500 de lei pe luna pana in ’90. Din acesti bani reuseam sa platim impozitele. Cand erau mici le faceam eu haine. Noroc ca aveam niste oi si luam lana de la ele", povesteste femeia.

Daca ar fi sa fie iar tanara, ar mai face atatia copii? "
Eu i-as face, bineinteles. De ce sa ma duc sus, la Vama cu sufletul mancat?"

Buftea Anuta a dat nastere la 16 copii. Regimul comunist a apreciat asta

MAMA PENTRU UNSPREZECE COPII. Marius Nastaca are 73 ani. S-a casatorit la 19 ani cu Marius Vasile. Impreuna au avut sase feciori si cinci fete. De ce au facut asa multi copii?

"Atunci nu era vremea sa iei medicamente, asa ca i-am facut." Ca sa ii poata creste in Legea Domnului, sotul a muncit timp de 30 de ani la padure, o munca deosebit de grea. Cel mai de pret dar pe care l-au facut parintii celor 11 copii a fost sa-i dea pe toti la scoala. Faptul ca ati facut atatia copii a avut vreo legatura cu legile pe care le-a dat Ceausescu?

"Da, aveam mai multe drepturi cei cu copii multi. Aveam o alocatie pentru fiecare copil, cam pana cand copilul avea 16 ani. Se dadea cam 300 de lei pentru fiecare prunc."

Autoritatile nu se omorau cu firea, dar propagandistic... "ne-au chemat odata sa ne filmeze, pentru ca eram un exemplu bun. Nu am fost destrabalati, am fost oameni la locul nostru".

Cand ai asa multi copii cine trebuie sa se implice mai mult, mama sau tata? "Apai tata, el are o responsabilitate mai mare. Mama ii educa, iar tatal le explica ce sa faca, cum sa faca. Care sunt cuminti, asculta si de mama, dar, de, tata se chinuie mai tare."

DOAR 16 COPII...NU-I DE AJUNS?
In Ieud si mai celebra este Buftea Anuta. Ea este mama a 16 copii! Adevarat eroina este ea, cat si sotul sau, Buftea Ion. Sa cresti atatia copii este o adevarata performanta! Pentru ca toate acestea sa fie posibile, nea Ion a lucrat numai munca grea, dar relativ bine platita. "Am lucrat mult la munte. Huedin, Curtea de Arges. La trei sau la sase luni veneam acasa", spune omul. Despre copii, numai de bine. "Faceam cam la cate doi ani cate unul. La noi asa era atunci. Cati dadea Dumnezeu atatia faceai. Faceam mancare in oale de cinci-zece litri. Copiii toti au facut macar zece clase".
SFATURI PENTRU VIITOR
Pe prispa casei, batrana se gandeste la trecut si da sfaturi pentru viitorii insuratei. "Apai, copiii mei io zic ca is realizati. Doar doi sunt necasatoriti. Fiecare trebuie sa aiba familie buna cu el. Dupa ce s-au luat doi, apai amandoi trebuie sa traga laolalta. Pentru astia de sunt tineri casatoriti, eu le zic sa fie cuminti, sa traga unul la altul. Fetele se chinuiau sa-si faca haine, sa stranga haine si lucruri pentru gateala casei, iar baietii se chinuie sa-si faca casa, asa e si la noi. Si noi la copiii nostri la fel am facut. Astea-s sfaturi de dat, io asa zic", incheie tanti Anuta.
ACTE SI RECOMPENSE PENTRU EROINA
Oamenii regimului nu puteau lasa la voia intamplarii o asa familie "productiva". Cu 16 copii, Buftea Anuta era printre primele "eroine" ale mandrei tari comuniste. Ea a primit toate distinctiile care se acordau conform legislatiei din acea perioada. Primul brevet i s-a dat atunci cand l-a nascut pe cel de-al saptelea copil. Pe cel de mama eroina l-a primit atunci cand a "implinit 12 copii". "Cand mi s-a dat ala de mama eroina am capatat 500 de lei pe luna. Alocatia normala era de 5 lei pe luna", povesteste femeia. "Cand mi le-au dat au venit oameni de la primarie. Dimineata le faceam mancare si-i trimiteam la scoala. Care trebuia sa plece dimineata plecau si la pranz veneau astia si plecau ceilalti. Cu cei patru nepoti am crescut douazeci de copii in total. Ion, Ileana, Anuta , Vasile, Marcuta, Ioana, Stefan, Vasile, Grigore. La noi nu se faceau avorturi. L-o lasat Dumnezeu si... l-ai facut. Acum se duc si-si fac, n-au ele habar."
Ca sfaturi: sa-i spele, sa-i hraneasca, sa-i gateasca, sa-i educe.

Mame Eroine

Prima Editie de Colectie Editata si realizata in mare parte de mine.
Spicuiesc cateva articole din ea.


Jurnalul National
21/09/2006


Sibiencele cu 23 de copii


FAMILIE MARE
In comuna sibiana Orlat, doua mame au fost binecuvantate de Divinitate. Rafira a adus pe lume 11 copii, iar sora sa, Ana, a dat viata la 12 prunci.

Lucru mare sa-ti intemeiezi o familie si sa aduci pe lume macar un urmas al omului. Sa nasti 11, respectiv 12 prunci... e lucru inca si mai mare. Rafira si Ana sunt mame eroine, chiar daca doar prima dintre ele este "eroina" cu acte in regula, cu Brevet. Comuna Orlat seamana cu un muzeu in aer liber. Casele, unele foarte vechi, pastreaza stilul sasesc, cu porti inalte si solide. Desi turcii n-au mai dat navala de ceva sute de ani, stilul s-a pastrat, omenia locuitorilor asemenea. In Orlat, pe toti cei pe care i-am intrebat stiau de cele doua surori "cu copii multi", "a lu’ Candin" si "a lu’ Pop". Ar fi de mirare sa nu le cunoasca, doar sunt "unicat" in zona.

LA MARGINEA SATULUI. Drumul spre eroine nu este intotdeauna cel mai scurt sau usor. Treci un pod, pasesti peste altul si calci pe inca un podet. Urci pe firul apei si dai de-o poarta aproape verde. E poarta Rafirei Candin-eroina, mama eroina!

La poarta Rafirei te intampina doi caini, cam puriculosi ei si cam amenintatori, dar numai de fatada. Daca vorbesti cu ei, amenintarea dispare, puricii raman. Batrana se invarte prin curte, e ora pranzului si trebuie data apa la animale. Dar despre copii, lumina ochiilor ei, intotdeauna are timp de povestit.

PE LINIE MATERNA. "Eu am fost mai credincioasa si daca am crezut mereu in Dumnezeu, eu am iubit tare copiii, nici nu pot sa spun cat de mult i-am iubit. Aveam 13-14 ani si voiam sa ma duc slujnica la copii, asta pana m-am bagat la fabrica", afirma "eroina".

Mai pe urma s-a maritat, la 23 de ani, cu Candin Ion. A avut sapte fete si patru baieti: "Pe fete le cheama Lena, Maria, Ana, Rodica, Rafila, Iuliana si Dorina. Pe baieti Niculae, Dumitru, Vasile si Gheorghe - asta mi-o murit.

Le-am fost si mama si tata, ca omul meu era la fabrica. Ultima copila are vreo 28-29 de ani, iar primul s-a nascut in ’54. Si barbatului meu ii placeau copiii si nu zicea nimic, era foarte fericit ca avem multi copii. Mi-am crescut copiii si am crescut si nepotii", povesteste batrana.

Militarie in familie, militarie si-n viata reala

ZI DE ZI. Viata de zi cu zi intr-o familie cu 11 suflete de copii si doua de adulti era una... deosebita. Grijile erau mult mai mari, problemele puteau fi si ele foarte mari. Rafira avea grija insa sa nu fie asa.

"Faceam mancare tat in oale mari. De trei ori pe saptamana imi dadeau vreo 30 de pite in plus. Nu mi le dadeau pe degeaba, dar macar mi le dadeau. Ca la noi in familie se manca multa pita, ca doar eram multi. Erau toti de scoala. Mergeau tot cate septe la scoala. Nu mi se parea prea greu. Aveam si cunostinta multa si... io din mari le faceam mici! Le faceam rochita, pantaloni, cum imi placea mie. Daca plateam eu atatia bani dupa fiecare la croitor? Unde ajungeam? Pe urma nu mai aveam bani de mancare. Cat au fost mici, pana au plecat pe la scoli, toti aveau rolul lor in gospodarie, dupa ce au plecat la scoli s-au schimbat lucrurile. Doar vreo doi care au fost mai de-au stat la oi. Pe vremurile astea... nu stiu daca mai poti sa cresti 11 copii. Eu eram mai "sacaita", nu-mi luam mie ca sa iau la copii, nu-mi placea sa ma duc la nimeni sa iau imprumut. Cand aveam doua vaci... faceam de toate. Orez, frecatei... de toate!"

O fotografie de familie de pe vremea cand "al batran" inca traia si le dadea sfaturi de viata copiilor sai

SFATURI MATERNE, PAPARE PATERNE. Educatia atator copii nu are cum sa fie una usoara. 11 suflete, tot atatea caractere diferite. Dar trebuia si ei sa fie educati, invatati, cei "sapte ani de acasa" conteaza foarte mult intr-o comunitate in care toata lumea cunoaste pe toata lumea. Sa ajungi de rusinea satului este lucrul de care multi se feresc cei mai tare. Familia Candin nu facea nota discordanta. "I-am invatat sa nu vina cu de furat acasa. Sub nici o forma. Se mai bateau ei, se mai certau, da’ io n-am avut rusine de la ei."

O alta invatatura pe care le-a dat-o copiilor sai, i se pare femeii si mai pretioasa. "Io pe copii i-am invatat sa nu-si faca «reclaja» (adica avort). O data am facut, m-o dus o cumnata. Da pe urma am zis ca si 20 de copii sa am si eu nu mai fac asa ceva. E un pacat care ramane neiertat".
Un tata "eroin" cum se descurca oare?
"Barbatul meu ii iubea si el mult de tot. Doar cand mai era baut ii mai jercanea, ii mai atingea cate-un pic. Ii bateam io mai mult ca el." Pai ziceati c-au fost cuminti? "Au fost, dar oricat de cuminti ar fi, tot mai gasesc ei un motiv sa se incaiere. Io nu suportam sa-i vad ca se incaiera si cand se luau, luam coada de la matura si ma bagam intre ei sa-i potolesc. Asta de sta cu mine imi mai zice ca pe el l-am batut cel mai rau. Dar daca io ii dadeam mereu haine curate si el se baga mereu in noroi la rau, de se murdarea tat, io ce era sa-i fac? Il bateam, il schimbam si el tot la rau se ducea, de venea mereu murdar, asa era firea lui! Cu fetele n-am avut probleme. Era una de invatase sa se bata d’ala cum se bat baietii. Nu se lua nimeni de ele, rar sa fi fost vreun baiat care sa o fi biruit-o".

CAND LE-O VENIT VREMEA. Greu sa-i faci, greu sa-i cresti, dar nici sa-i casatoresti nu era de chiar de colo. "Noi i-am dat cu vorba buna. Cand era sa facem nunta, puneam noi jumate, parintii lui sau a ei jumate si... asa faceam treaba. Taiam tot ce era nevoie, porci, vitei... pasari! Doua au facut nunta in Sibiu si doua in "Regat". Una e langa Valcea... Cu ginerii ma impac mai bine decat cu copiii mei".

O poza cu toti fratii e valoroasa, foarte valoroasa

EROINA VREAU SA FIU! "Ca sa ma faca astia mama eroina am depus o cerere la Bucuresti. La sapte copii m-o facut mama eroina. Tin minte ca la zece copii am facut cerere la Bucuresti pentru botez. Voiam sa mi-l boteze ei. Cand m-or facut mama eroina au venit niste oameni de la Bucuresti. Mi-au dat o hartie si un fel de coroana, da p’asta n-am mai pastrat-o. Brevetul il am si acum, dar nu-l mai gasesc. La primul copil mi-o dat vreo 200 de lei. Pe urma au marit la 300. Cand au ajuns sa-mi dea 500, pe la al unspelea copil, mi-o dat vreo doua luni si pe urma nu mi i-a mai dat nici pe aia. O fi fost vreuna din conducere care trebuia sa ia, altfel nu-mi explic de ce ni i-au dat doar asa putin timp. Imi facusera ei o pensie sa o am pe viata, aia de trei milioane. Acu’ primaria mi-a luat-o, mi-or zis ca ce-mi trebuie mie, ca am animale in gospodarie. Da normal ca am avut, ca doar toti tin o vaca, un purcel in gospodarie, nu?"

Batrana nu se lauda doar cu cei zece copii care mai sunt in viata. Nepotii sunt si ei deja la casele lor si i-au daruit chiar si stranepoti. Cel mai mare are deja 16 ani si daca Dumnezeu ii mai da femeii ani de trait poate va ajunge chiar stra-strabunica!

Copiii nu i-au urmat vocatia de "eroina". Un singur baiat are patru copii, si-i sunt de ajuns. Acum singuratatea ii da tarcoale, incearca sa-i atace sufletul, dar... n-are loc de... copii, nepoti si stranepoti! "Toti vin si ma viziteaza si ma iubesc, se iubesc si ei intre ei, daca m-ai vedea cand sunt ei aici... mai mereu vine cate unul-doi sa vaza ce mai fac!"

SORA
Cand e sa mearga treaba struna... apai merge struna. In timpul in care Rafira isi depana povestea vietii materne, pe poarta a intra Ana, sora ei - mama eroina far’ de brevet. "Pe sora mea nu or facut-o mama eroina. Trecuse termenul ala pe care l-am prins eu. Degeaba a avut copii multi", explica Rafira.
Ana Pop este mai tanara, mai in putere. Nici pe ea viata nu a reusit sa o biruiasca. Are puterea sa rada, sa povesteasca cu foc si sa priveasca inapoi, in amintiri, fara manie. Povestea celor doisprezece copii ai sai este plina si cu bune si cu rele.
"Prima data am facut patru. Pana la urma am ajuns la 12. Unul mi-o murit la trei luni. M-or tinut copiii acasa, ca trebuia sa am grija de ei. Nu mi-o fost greu sa-i cresc, ca m-am invatat cu multi. Dar era altfel, era lumea mai rabdacioasa. N-aveam atata grija.
Am avut mereu vaci, oi, capre, porci. Odata am dat doi vitei, dar si p’aia ni i-au dat tot ei sa-i crestem. Noi, cand aveam nevoie, taiam. Vitel, porc...ce ne trebuia", povesteste Ana.

Povestiri cu dobitoace
Sa cresti dobitoace in curte este ceva normal in gospodariile Orlatului. De cand se stiu, localnicii au avut animale in curte. Fie ca vorbim de oi, de vaci, capre, porci si alte surse de friptane, satenii au de toate. Pe vremea regimului comunist, lucrurile stateau altfel. Animalele erau date mai mult statului, si-n gospodarii, grajdurile si cotetele ramaneau cam goale. Numai cu pita si soia de-ale Elenei Ceausescu nu puteai trai. Amandoua surorile au cate o povestioara cu dobitoace...
Prima povesteste Rafira, ca doar e mai in varsta, nu? "Odata am taiat vaca s-am suit-o in pod. Cand or venit de la primarie sa ne intrebe unde-i vaca... Vin doi insi si intra in grajd. Se uita ei acolo... unde-i o vaca? La care omul meu le zice: Uita-te in pod! In pod era vaca taiata in doua jumatati. Au zis aia ca n-au mai vazut asa ceva. Le-a zis sotul meu. Io nu va dau nimic, dau la copii sa manance, nu va dau voua!"
Sora mai mica, Ana, continua si ea cam pe aceeasi linie umoristica. "Odata au venit si la noi sa ne certe, ca de ce am taiat vitelul? Barbatul meu nu s-a lasat intimidat: «Pai de ce sa nu-l taiem? Numai aia de la azil (orfelinat) sa manance cu carne? Copiii mei ce-au daca mananca cu carne? Ce, daca nu-s de la azil n-au voie?». Au mai dat aia din gura, dar nu ne-au facut nimic, ce era sa ne faca?"