Ink

Cand nu-s plecat in "delegatii" si ma hodinesc in propriul pat de acasa, imi place sa ma uit la doua emisiuni. LA Ink si Miami Ink. Pe scurt, Arta Tatuajelor.
Nicaieri la noi nu am vazut tatuaje de o asemenea frumusete, excelenta realizare sau motive folosite. Ma uit cum oameni de tot soiul vin si aleg sa fie tatuati de unul dintre "Artisti". Nu le zice nimeni ca-s tatuatori, ci Artisti. Ce-i drept, nu-i poti contrazice. Felul in care fac tatuajele, atentia acordata clientilor, felul lor de a fi si pasiunea lor se citeste in fiecare cm de tatuaj realizat.
De asemenea, raman la fel de uimit cand vad motivele si situatiile care au stat la inceputul ideii de tatuare.
E drept vorbim de SUA. O tara de oameni "veseli"...dar totusi...
"Tribut", "Respect", "Amintire", "Iubire", "Sansa", "Viata", "Credinta", "Stare". Cred ca sunt principalele motive pe care le-am auzit in aceste doua super emisiuni.
Nimeni nu-si face un dragon, "ca'i smecherie". Nimeni nu-si tatueaza o sirena cu o cerneala de calimara, c'asa se tatua bunicu'.

Artistii pun intrebari, si de cele mai multe ori de la ideile clietilor ei realizeaza niste modele mult mai interesante, superbe.
Cred ca m-as da pe mana lor fara regret spre a fi tatuat. In Romania inca ezit. 
De-a lungul timpului am avut mai multe idei de tatuaje. Pana la urma am rams cu putine, dar trainice.
Un cap de dac si unul de roman. Un cap de dac alaturi de un steag dacic. Mi-ar placea sa gasesc undeva alfabetul dac, as avea niste lucruri de insemnat omul. Portretul lui Mihai Viteazu si cel al lui Stefan cel Mare nu mi-ar fi nici ele neplacute, din contra. Ideea de baza? Sunt roman. Ma mandresc cu asta, ma simt bine in pielea mea oriunde. Probleme?

Pierderea ideilor

Ma simt ca un poet fara condei,un scriitor cu pixul rupt pe marginea unei feude. Ma simt ca un nor jigarit de o racheta nasa, ca o pasare de prada imbracata de un stapan nebun in haine de porumbel. Simt cum aerul sufoca si cum alcoolul se imbata mai repede decat omul trist. Fix pix sentimente, stilou fara cerneala, calimara plina cu neant. Ma simt ca un ca un caine batut, ma simt abandonat intr-o cadere. Simt literele cum incep sa fuga de mine si curvele cum rand inghitind hulpave ce seful hidos le ofera pe tava. Ma simt prost. si totusi prostia nu-i a mea. Si pe cand dormeam, umbrele mi-au ascuns penelul. Si pe cand visam ciorile mi-au mancat recolta de idei.

Baba Caliopa, stapana salelor

La Tamagao, comuna care se va mandri pe vecie cu insemnatul eveniment cum ca eu mi-am petrecut copilaria pe acolo, pana nu de mult traia o femeie cum nu cred sa aveti voi muritorilor sansa de a intalni prea des. Baba Caliopa, stapana salelor. Bine, ea stapanea pana spre ultimii ani de viata si inimile donjuanilor trecuti chiar si de a doua tinerete... Dar e o alta poveste...
Baba Caliopa din Tamagao imi datoreaza celebritatea. DA! Ce-le-bri-ta-tea!
La o editie de colectie, "Leacuri babesti"-pre numele ei, i-am dedicat babii Caliopa un articoldragalas si grasunel, de toata frumusetea!  Mare maistra era baba intr-ale descantatului, a durerilor de sale, a fugaririi spaimelor si a uratului din oameni.
O stiam de cand eram cocon, la matusa Gica(Dada Gica pentru cunoscatori). Fusese, cred, o femeie frumoasa la viata ei. Probabil blonda. Spre apusul vietii ochii i se spalacisera. Pastrau totusi o culoare albastra superba. Eu asa o tin minte. Ii placeam. Cum ii placeau toti copiii de altfel. Barbatul ii murise, copiii plecasera in alte sate, la casele lor. Ramasese singura. Isi traia batranetea intr-o casa de paianta, de pamant batut. Muncitoare, aproape an de an isi spoia casa. Peretii deveneau albi, iar un brau negru de vopsea sau titei o strangeau precum braul pe omul muncitor. Avea mereu curci, curcani, gaste, gaini. Ciresii de la poarta completau un tablou aparte, al unei femei deosebite. Doar de vreo doua ori am intrat in casa ei. Odata cand am facut reportajul, odata in copilarie. Era saracacioasa casa. Curata insa. Pe cat mai putea batrana. Era ea considerata un fel de vrajitoare, dar nu stiu daca putea face matura sa munceasca singura... Oricum, nu curatenia ma interesa...ci intrarea intr-o casa pe care eu o consideram in copilarie, din alta lume... Nu-mi puteam imagina cum o casa a unei "mastere" ar putea fi la fel ca celelalte case ale satului...Cum nimic aparte nu vedeai, maistra nu-ti spunea si nici casa nu vorbea...n-am reusit niciodata sa aflu pe deplin ce era cu aceasta Baba Caliopa... Femeia care, de cate ori vedea venind de la bucuresti o mogaldeata mica, creata, roscata si durdulie venea cu ceva dulce si in loc de multumesc ma ruga s-o las sa ma pupe pe obraji...As fi lasat-o, dar mi se parea ca prea lasa bale.... Ajunsesem atat de enervat de pupaturile femeii incat m-as fi ascuns si sub pat, numa sa nu ma pupe Caliopa.
Ce nume! Caliopa! O femeie cu privire blanda, buna, scrutatoare si curioasa in acelasi timp. Fugeam nu fugeam de ea, dar cand era bolnav careva al casei...iti scaparau picioarele alergand spre casa ei, doar doar o fi baba acasa si-o vrea sa descante...
Ca spunea rugaciuni, ori poate vraji...ori ca descanta in felul ei... Cu o cana noua plina cu apa neinceputa, abia scoasa din fantana, cu chibrituri si cositor, ori ca...descanta cu oua...era un spectacol! Un moment dupa care noi, copii,  ne dadeam in vant!
Descantatul cu oua era cel mai amuzant pentru mogaldetele cu ochii plini de mirare...
Bolnavul(de obicei unchiul Mircea sau varu' Nelu-ambii tractoristi pe niste rapciugi de utilaje de-ti zdruncinau toti creierii cand mergeai cu ele) ramanea doar in pantaloni, intins in pat, pe burta. Baba descanta ea din gura ce descanta(nu stiai niciodata, pentru ca doar buzele i se miscau, nu auzeai nimic) dupa care, ungea spatele pacientului cu ulei. Mai descanta baba ce mai descanta.... si spargea de marginea la o strachina un ou. Ca sa fie treaba buna, oul trebuia sa ramane intreg, cat sa poata baba Caliopa sa-l puna pe spatele omului. Incepea iar descantul si...rasul nostru(ras infundat si mai mult in sinea noastra...caci dc o deranjam riscam cel putin excluderea de la show, daca nu chiar vreun dos de palma de la aia sanatosi si...oameni mari, puternic patrunsi de inportanta momentului). Baba punea un deget pe ou si incepea sa-l plimbe pe spate. Cum cel mai des era vorba de dureri de sale, oul plimbaret ajungea in zona cu probleme. Mai cu descant, mai cu plimbat, oul se spargea taman cam pe unde se plangea pacientul ca il doare!(Aici beleam toti niste ochi de numa! numa!). Baba dadea inainte cu descantatul pana intindea tot oul vindecator in zona cu pricina si apoi ii punea un fel de brau "ouatului". Dupa care, ca ori ce maistra care se respecta...incepea: "Ati vazut? Ati vazut? S-a spart unde trebuia! Unde trebuia!". Iar daca la inceput copiii se cam hlizeau...baba treceam in fata lor drept un om cu totul si cu totul superior lor...
Caliopa isi primea rasplata(de obicei produse din curte, de la laptele vacutei, la niscaiva oua, faina etc).  Pleca in triumf, cu mii de multumiri asezate la picioarele ei si intr-o uimire generala. De prisos sa spun ca uoul chiar isi facea treaba si a doua zi unchiu' sau varu' plecau iar plini de energie spre a-si distruge organismul pe saua tractorului...
Era Baba Caliopa, mastera Tamadaului Mare(Nah! V-am zis si numele real al comunei!).


PS: La momentul respectiv, dupa ce "Leacurile Babesti" au vazut lumina tiparului si apoi au dat nas in nas cu cititorii, la primaria comunei au inceput sa curga telefoane care o aveau subiect principal pe Baba Caliopa. Din Bucuresti, dar si din alte judete oamenii sunau si se interesau de aceasta vindecatoare. S-a suparat un pic baba pe mine, ca prea am facut-o celebra! Ce nevoie avea ea de asta? Nu avea...doar poate aveau altii nevoie de ea...
Baba Caliopa...

Cadou de la Hi5...

Hi 5 ofera tot soiul de cadouri. Adica te prosteste ce bine i-ar parea lu' prietenu' tau vasile...daca ar primi nu'sh ce....Nu'sh ce-ul asta costa nu'sh ce monede...Care monede dc vrei sa le ai..costa bani buni...Dar. Sa vedem ce oferea azi haifaivu ca cadou...















Un sobolan mort...nu-i asa ca asa ca(ca)dou n-ati mai vazut? e?e?

Pe urmele Patriarhilor. Toplita. Reportaj.

La Jn, prin altele, am lucrat si la Editia de Colectie "Patriarhii Romaniei". M-am ocupat de Miron Cristea. Primul Patriarh. Am mers la Toplita, in inima tarii unde ungurii se lauda ca ar fi mai mult tara lor...si tot incearca sa-ti arate lucrul asta. Tot ce le pot spune...sa tra. ca. am. bo. eu. Intelegi voi? La toplita insa, inca simti un aer plin cu molecule tricolore. Simti ca zorile pleaca la drum pe cer dand Buna Dimineata pamantului romanesc.
La Manastire la Toplita am ajuns pe cand ziua incepea sa se garboveasca. Se sprijinea de varfurile copacilor precum batranii de bastoane. Staretul era plecat cu treburi. Pentru cateva momente, calugarul care ne intampinase ne-a lasat singuri. Pe mine, fotoreporter si sofer. Am pasit prin incinta manastirii. Prietenoasa, venerabila, de-o frumusete aproape...sfanta, vechea biserica din lemn a manastirii ne-a poftit in sanul ei. O boare de credinta ti se asternea pe tample cand patrundeai in lacasul sfintit de cruce si de pasii venerabililor parinti calugari. Ma inchinam, ma rugam la Sfintii de pe pereti, la Icoanele cu Iisus, Cu Fecioara, Cu Sfintii protectori ai manastirii. Prea euforic in rugaciune nu eram totusi. Aveam totusi treaba, nu venisem in pelerinaj...
Cu fata spre altar, vedeam cum pe podeaua de piatra se scurg ultimele raze ale soarelui. Dinspre usa s-a auzit un "Buna ziua". Scurt, simplu, pronuntat cu glas potrivit si leganat. M-am intors. Trebuia sa fie "staretu' batranul", dupa cum mi se spusese de catre calugarul ce ne lasase sa vizitam manastirea.
Nu-mi aduc aminte chipului "staretului batran". Oricum, l-as putea incadra intr-o icoana. I-as zugravi un tablou cu plete d'albe, barba mare de-un alb aproape de ninsoare si cu o privire mai blanda decat cea a unui miel. Parea ca staretul coborase pe o scara de lumanare direct din tagma sfintilor. Doar o fractiune l-am privit in ochi si o forta nebanuita s-a intins in intregu-mi trup. M-am coscovit in vata batranului semet si i-am sarutat mana si mai can u-mi venea sa ma mai ridic. Sa stau drept acolo unde statea si el drept. Smerit, calugarul m-a rugat sa ma indrept, ca nu-i el demn sa-i pup eu mana, domn venit tocmai de la Bucuresti acolo in fundul pamantului. Ciudat! Pentru mine era mai mult decat demn, iar "fundul pamantului" era inima tarii, locul unde atatia si atatia romani buni au patimit si si-au marturisit iubirea de tara si Hristos ortodox. "Staretu batranul" emana bunatate. Avea un miros special pe care n-as putea sa-l traduc in cuvinte. Oricum nu ar conta. Mai bine mergeti voi acolo. Poate mai traieste...Indopa-ti-va cu sfintenie, cu credinta si romanitate, la Staretu Batranul, la Toplita, in inima Romaniei...

Ieud. II.

La Ieud cautam mame eroine. Le-am gasit. Avusesera toate peste 10 copii, parca 15 eram cifra maxima. Femei cu educatie mai aleasa sau mai putina, dar toate cu o scoala a vietii si o intelegere a acesteia care te lasau masca. Facusera atatia copii pentru ca le placeau copii, dar si de Frica fata de Dumnezeu. de "reclaja"-avort, se ferisera cat au putut. Si-au putut cam de vreo...15 coconi. Si acum, cand le intrebai de avort se schimbau la fata gandindu-se ca ar fi trebuit poate, la Judecata de Apoi sa stea fata in fata cu Dumnezeu si cu pruncii aruncati pe altarul Diavolului.
Poate nu degeaba se spune: "nu-ti da Dumnezeu mai mult decat poti duce". Cu un calm demn poate de cauze chiar mai bune, "eroinele" din Ieud imi povesteau sincer, deschis, cum s-au descurcat cu atatea guri la masa. Cum doar din salariul barbatului si cu alocatiile mici pe care le primeau pentru coconi ele reuseau sa-i creasca, sa-i imbrace, sa-i hraneasca, sa ii dea la scoli. Si acum, la batranete, n-au femeile o bucurie mai mare decat aceea de a-i vedea pe toti in casa, cu copii, cu nepoti, cu stranepoti... turma lui Dumnezeu se strange in casele lor, case binecuvante de Creator.


Cand am facut Editia de Colectie cu mamele eroine, la Maieru, in Bistrita, o alta comuna cu berze extenuate de carat copii, tot asa...vreo 15 de cuplu, a mers o colaboratoare a JN-ului. Nu mai stiu tot textul, nu mai stiu nici s-o caut dupa numele de colaboratoare. Mi-a ramas in minte insa o cuvantate de toata frumusetea spusa de una dintre "eroine". "Am facut atatia copii ca sa fim multi sara la cina si sa ni se vesniceasca neamul".......

Viata din spatele reportajului. Ieud

Era prima mea Editie de Colectie gandita si scrisa in mare parte de mine. "Mame eroine". Dati un goagal si o gasiti. Trebuia sa merg undeva in zona Sibiului, in Ieud-Maramures si Maieru-Bistrita.

La Sibiu am mers cu autocarul. Apoi cu rata, apoi cu...pana mea. Nu mai tine minte. Oricum,am mers mult pe jos.

Am venit, am scris materialul, hai la Bistrita si Maramu'! Ce drag mi-era gandul ca voi mnerge iar la Maramu', prin plaiurile unde s-a nascut o mult prea buna prietena de-a mea, Ioana, si unde am fost prima data cerut de barbat...(alta povestire, alta data). Am mers la redactorii sefi sa cer masina.
Nu! Pleaca la Baia Mare Sorin, pleaca si tu cu el!
Breee! E mult de unde pleaca el si pana unde am treaba eu!!!
Nu! Te descurci cum poti! Uite! Aici e Baia Mare...............................(puncte ca distanta pe harta)Aici e Ieud...................................aici e Maieru! Te pot duce ei! Face soferul naveta intre voi.(?!?!?!?!).
Normal, nici Sorin si nici soferul n-au fost de acord. Da' cum sefu'i sef...te supui.
Plecam dimineata. 5 oameni inghesuiti intr-un seat in 2 usi(veselie maxima...ce dreaq!)Drumul luuuuuuuuuuuuuuuuuuuung! luuuuuuuuuuuuuuuuung! Iti venea sa urli mai ceva decat lupul cand o vede pe scufita rasturnata cu chilotii tanga'n sus!

Seara, la cateva ore dupa ce gainile trageau deja la aghioase, m-au abandonat, pardon! lasat, la Dej. Ce oras...ce feblete...daca nu aveti treaba...mai bine ocoliti. Ma cazez la hotel rupt de foame! Banii de delegatie nu-i aveam. Intrau pe card a doua zi...Noroc cu ultimii mei lei proprii si personali... Iau o camera. Intreb. Curata? Curataaaa! Sincer sa fiu, mie mi s-a parut ca ar cam fi camera in care se...bodybildinguiesc angajatii intre ei...capacul de buda udat din plin de ceva galben...lux! Cu ce scarba am innoptat in camera...dupa ce mi-am curat-o cat am putut...nu mai zic. Trecem peste.
Cobor sa mananc. La sfarsit iau o cutie de suc de pere la 1l.
Merg la receptie si o rog pe don'soara sa intre pe internet sa-mi gaseasca pe site la cfr cand am tren a doua zi spre Ieud. Pai la...5, dar nu e la Ieud direct, e la X si de aici luati Rata la Ieud!(ma sa-mi bag!). Bine! Multumesc!
MA trezesc pe la 4 si ceva, sa am timp de un dush, de un taxi de tren. Ajuns in gara descopar cu o bucurie netarmurita ucm trenul era de fapt la 6!Si daca tot era personal, avea si intarziere... Stai si degera!
Vine trenul...nu-i problema...vechi si inghetat...melcul...un fel de vitezoman...
Incercam sa adorm. Aveam loc la geam. Cand ma adanceam in som si capul mi se lipea de geam aveam parte de o trezire ....Soc!
In cateva ore ajung la X. Cobor, vad rata.
Sofer, un maramu autentic. Ii zic unde merg si scot din portofel singurii bani. Pe atunci, 500 de mii. Dau hartia, omul incepe sa rada.
Da altii! n-am sa-ti dau rest!
Eu n-am altii!
Mergi la Ieud? Stai pe acolo?
Da.
Mai mergi cu rata?
Da.
Atunci imi dai cand ai!(?!?!?! Si acum ma intreb, in cate locuri mi s-ar fi oferit asa ceva?)
Nu-mi venea sa cred.
Multumesc!
No! Nu-i bai!

Ajung la Ieud. Pardon, ajung la 4 km de Ieud, caci aici te lasa rata.
De aci', ia-o tu omule si meri pe jos ca nu-i bai!
Maramu'res plai cu flori! Mai dorule maaai! Mandru esti in sarbatori! Mai dorule ma

Ieud. Occident.
Curti mari. Garduri din metal sau lemn. Multe case in constructie, dupa "moda europeana". Ce mi-a placut, aproape toti pastrau casele vechi din barne si le renovau. In spate, baritai viloaiele! Gusturile nu se discuta, dar casutele renovate...jos palaria!
Mi s-a intamplat ceva straniu. Eo stiu ca nu-s vreo frumusete masculina, dar nici frate cu nefartatu! ei bine, nici o femeie, cat de urata, nu se uita la mine! Ba frate! In juma de ora, m-am lamurit. Eram cu autopicioarele... Eu! Caci oamenii locului....numa marci germane, ba chiar si un porsche! Ma sa fie!
Totusi, odata ce intrai cu oamenii in vorba descopereai o caldura umana extraordinara.
La un magazin deschis intr-o veche casa de barne, vanzatorea era o femeie cu parul alb, trupesa si rumena in obraji. Cu fusta traditionala, cu basmaua neagra cu motive florare si o privire directa, deschisa.
Cumparam doar un suc plus ceva de rontait. S-a uitat la mine, m-a servit, am achitat. Am dat buna ziua si vroiam sa ies dintre barne. M-a strigat.
Al cui esti tu?
Al lui mama si a lui tata!
A inceput sa rada. Eu zambeam. Simteam ca se sparsese cumva o bariera.
Si ei cine sunt?
Maria si Petre.
De aici din Ieud?
Nu. Din Bucuresti.
Si cu ce treaba pe la noi?
Pai....scriu despre mamele eroine, cele care au avut peste 10 copii. N-oti fi cumva si dumneavoastra una?
Rade iar.
Nooo! Eu am avut numa tri!Da o stiu e pe Fanita lu' si pe Maria a lu'...
Am mai vorbit. Am plecat greu, parca ma desparteam de un vechi prieten.

Am gasit cazare, am gasit si eroine. Dar nu aveam bani! Noroc ca pe drum vazusem intr-o alta comuna un bancomat brd.
Am plecat din timp din Ieud, sa prind rata de 4. Rata de 4 dupa 4 km. Acelasi sofer.
No! Salut!
Salut!
Unde mergi?
Pai am vazut un bancomat brd. Tre sa scot bani, nu-i am decat p'aia de nu i-ai vrut.
Si te intorci pe urma la Ieud?
Da!
Pai hai si platesti atunci!(o data e omul bun, a doua oara??)
M-am urcat, am coborat la y, am scos toti banii, inclusiv pe ai mei, sa fiu sigur ca am...
La intoarcere i-am platit, i-am multumit, i-am lasat bacsis. O fi meritat? eu zic ca DA!

Si-om povesti si mai tarziu, sa am timp iara. Scuzati eventualele greseli de coregrafie, nu am rabdare sa corectez acum textele.

Viata din spatele reportajului

Sunt aproape 6 ani de cand lucrez la Jurnalul National. Sunt aproape 6 ani de cand viata mea s-a schimbat atat de mult. Cu bune, cu rele, cu de toate! Sunt ani de munca si, ani de amintiri. De intamplari, de povestiri.
Sunt intamplari pe care o sa vi le povestesc. Dar nu acum...acum...e tipul pentru reflectii si ganduri interioare.

Trendsetterii au decis, flacara violeta noul musthave al omenirii!!!

Da. Geoana end co. au ajuns trendsetteri. Si eu au decis. Violetul, flacara violeta e un must have pentru orice candidat slab, pentru ori ce agarici dornic de afirmare sau pentru cuceri ce pareau altfel imposibile. M-am mai gandit si...cred ca adopt moda!

-Fes violet(cu model de flacari): ma prinde culoarea, ma apara de ninsori-ba chiar s-ar putea sa nu ninga in jurul meu de frica culorii spiritiste si, mai ales, imi va apara creierul genial de atacurile invidiosilor!

-Cravata violeta. daca i-a mers lu Baselu sa iasa presedinte...macar redactor sef tot ma face si pe mine, c'o bag in masa altfel! o vopsesc!

-Chiloti violeti. Imi vor face instrumentu o flacara mereu arzanda si-mi va face si rost da gagici dornice sa stinga flacara...Eh...sunt genial!

-Hartie igienica violeta. imi va regla tranzitul intestinal ca nimic altceva...de bucurie ca va fi sters cu flacara violeta...fundul va fi foarte ascultator...intelegi voi ce zic...eh...

-Portofel violet. Cred ca v-ati prins. Mi se vor impuia banii in el de o sa-i intorc cu lopata in seiful meu, cum altfel...violet!

-Pix! Voi avea un condei....Tuca...hir i come!

Ati inteles? v-am facut!

Patriotic

masimttatuatpeinimacundacsinbrateimicurgmiidetraianisiprintotcorpulaleargalupiimeidacicisimtromaniaurlandumiprinsufletsivadcalaveriivegheriieterne.vadromaniacefatafrumoasasivadmiidedracidanduitarcoale.vadsfintiiluptandpentrustindardultariimelesivadmiidedracicumdautariitarcoale.vadromaniaprinsainjugsijugulcumcademuiatdeiubire.vadromaniamireasapecersinalaimaiinfatailvadpemihaialaturidestefanalaturidecuzaalaturidetepesismirceasidecebalinsusi.vadromaniacondusadeingerisivitapulsandprinmuntisiprinvai.vadromaniameafrumoasacumstealogosteaeamndrapecer.

Fetele cuceresc rugby-ul romanesc

Ce scriu in text n-are treaba cu titlul, sau nu la cum v-ati fi asteptat. Ideea e alta...
Vineri dimineata eram la sala de forta de la Federatie. Incercam sa ma reapuc de "tras de fiare" dupa destul de mult timp(mai bine de un an). Eram cu Butoiu-coleg de la Sportul STD. Cum ne chinuiam noi pe acolo sa lucram un biceps, un impins-culcat un...nu stiu ce...apar in sala 4 pusti. Relativ bine lucrati, probabil un pic dopaminizati...ma rog...sa zicem ca aratau a tineri rugbysti. Mi-a atras atentia, si nu doar mie, unul dintre ei. Sa-i zicem....Zoso(pt cine mai tine minte personajul de la prima(parca)editie de Big Brother romanesc). Ei. Tipul...epilat complet. ingrijit nevoie mare si...foarte...atent cu freza lui. Parul un picut mai mare, nu chiar cat si l-ar fi dorit probabil. Zoso asta...mai facea un exercitiu, se apcua sa-si dea zulufii cat mai pe fata...mai facea un exercitiu...iar treaba cu zulufii...mai...ati inteles ideea. Atat de efeminat mi s-a parut tinerelu'...incat ma intreb ce dreaq cauta in rugby. Oare se bucura mai tare cand vede colegii dezbracati la dus sau femei in aceasi ipostaza..."uda"? Nu dau cu parul, insa si rugby-ul asta...prefer sa-l stiu pentru barbati!

Frig, frig rau

E frig rau in Romania, sau mai precis.. pe la Bucuresti. Orasul asta de i se mai spune si capitala...E frig rau afara si parca te izbeste si mai tare gerul cand treci pe langa oameni. Parca fiecare locuitor al metropolei pe care-l intalnesti are in loc de inima si sange cald un mare rezervor de gheata. Lasam urme de frig in urma noastra si blocuri de gheata ne inconjoara. tot mai groase, opace, puternice. Suntem blocuri de gheata sinimic nu ne mai incalzeste. E frig rau afara si noi il sporim si de nicaieri nu mai razbate caldura. O sa uitam sa respiram aer si-o sa rascolim cerul in cautare de gheata. O sa uitam de sangele din vene si-o sa avem gheata. Suntem turturi inghetati, suntem oameni de zapada. E frig afara, frig rau.

Dragoste ilizibila

aiprafdesteleinochiitaifrumosisiportiintinesperantademaibinepecervadnumaiochiitaideofrumuseterarasipepamantvadpasiitaipierdutideastavaravadpestetotiubireatasigandurilebunesipestetotsimtprimvavaradoarcanditisimtparfumultauiubire.

O carte interesanta scrisa de o tipa misto

Larisa Toader(smechera de felul ei) lanseaza o carte care la prima vedere mi se pare chiar misto. Va dau comunicatul de presa sa vedeti singuri:

În cursul anului 2010 va fi publicată prima carte de comunicare folosită drept suport publicitar. Intitulată „Secretele relaţiei cu presa – sfaturi practice şi studii de caz”, cartea oferă companiilor interesate o modalitate neconvenţională de promovare, asumându-şi totodată rolul de instruire a studenţilor şi tinerilor specialişti de relaţii publice.

Coperţile, partea laterală a cărţii, semnul de carte, precum şi unele studii de caz din paginile interioare vor putea fi achiziţionate pe baza valorilor de rate card sau prin licitaţie.

Banii obţinuţi din vânzarea spaţiului publicitar vor fi folosiţi pentru tipărirea şi promovarea cărţii, astfel încât preţul de cumpărare al acestei lucrări să fie accesibil tuturor cititorilor.

„Companiile care vor apela la acest tip de promovare vor avea două principale avantaje: se vor diferenţia de competiţie printr-o promovare non-conformistă şi îşi vor atinge direct publicul-ţintă. Spre deosebire de mass-media clasice, cartea rămâne în bibliotecă ani de zile, poate fi recitită sau răsfoită periodic. Informaţiile practice, studiile de caz, precum şi anumite „modele de lucru” vor determina cititorul se revină la această lucrare ori de câte ori va avea nevoie de un sfat profesionist. În acest fel, cartea îşi va atinge concomitent cele două scopuri: de instruire şi promovare”, a declarat Larisa Toader.

Despre carte

Lucrarea „Secretele relaţiei cu presa – sfaturi practice şi studii de caz” este primul volum dintr-un proiect mai amplu, intitulat „Buticul de PR”, care îşi propune să ofere cititorilor o prezentare reală a activităţii din agenţiile şi departamentele de relaţii publice, fiind în acelaşi timp un instrument de promovare non-conformistă.

Cartea este scrisă într-un limbaj accesibil, familiar, fără termeni academici, cuprinzând informaţii detaliate despre stilul de lucru şi principalele instrumente folosite în relaţia cu presa. Alături de studiile de caz, în cadrul fiecărui capitol există câte o rubrică specială, cu sfaturi şi soluţii la probleme des întâlnite în activitatea de relaţii publice. La finalul cărţii, va exista un dicţionar al termenilor folosiţi de specialiştii de relaţii publice, precum şi diferite „Exemple de materiale de presă” (comunicat, invitaţie, profil de companie).

Despre autor

Larisa Toader are o experienţă de 10 ani în comunicare şi relaţii publice, ocupând în ultimii 3 ani diverse poziţii manageriale în agenţii multinaţionale. Datorită activităţii desfăşurate în mai multe companii a dobândit o cunoaştere aprofundată a diferitelor stiluri de lucru şi instrumente folosite atât pe piaţa românească de relaţii publice, cât şi pe cea internaţională.

A lucrat atât în agenţii multinaţionale (Ogilvy, Leo Burnett (prin Starlink), Civitas Global Ketchum), cât şi în agenţii de comunicare româneşti (Prais Corporate Communications), sau în instituţii de stat (Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul SNSPA).

Contact

Larisa Toader

Larisa.toader@comunicare.ro

0767 053 362

Tu Ardeal

Veta Biris - Tu Ardeal
Asculta mai multe audio Muzica

Agricultura lui '89, între scenarii şi realitate

Într-o posibilă ecranizare a lui 1989, scenaristul ar trebui să lucreze pe genunchi, mereu cu creionul gata pregătit să lase urme pe hârtie, ca porumbul pe câmpie. Agricultura anului 1989, aşa cum am descoperit-o de-a lungul acestui an, sau după caz, ne-am amintit-o, era una plină de... minuni. Cu oameni gata să jure că porumbul face şi mere dacă planul cincinal o cere.
"Grânarul Europei". Aşa eram numiţi, sau cel puţin aşa se autodenumeau românii mândri de producţiile-record la orice. Într-o societate în care de câteva zeci de ani se încerca crearea omului nou, agricultura nu putea face excepţie. Oamenii care au lucrat la Cooperativele Agricole de Producţie sunt acum, mai toţi, la pensie. Poate mai găseşti "în sistem" foşti ingineri abia intraţi atunci în branşă sau şefi de fermă etc. Poveştile lor sunt de multe ori parcă scrise de aceeaşi mână într-o zi nici cu vreme bună, dar nici cu furtună. Planul cincinal, invenţia venită de la Răsărit, se aplica în România, oficial, cu o stricteţe demnă de o cauză mai bună. În marele grânar din Sud-Estul Europei, producţiile-record nu erau ceva neobişnuit, ci nişte banale date în catastifele direcţiilor judeţene de agricultură. Visurile faraonice al conducătorilor aveau întrucâtva o acoperire în realitate, pe întreg cuprinsul ţării se ridicaseră ca în poveste mii de ferme de animale, de păsări, de orice. Până şi viermii de mătase munceau suplimentar în plantaţiile de duzi pentru realizarea planurilor. Agricultura lui '89 mergea cam pe acelaşi trend ca şi în anii precedenţi. Între ultima remorcă de grâu recoltată şi cea trecută în catastif putea fi diferenţă chiar şi de tone! Ziarul Scînteia îi descria în 1989 pe agricultori ca pe nişte albine. Zumzăiau în stupul numit România şi nimic nu le trebuia, doar muncă, muncă patriotică pe ogoarele ţării. Care ogoare, deşi irigate pe suprafeţe mult mai întinse decât astăzi, nici dacă şi-ar fi dat toată silinţa nu puteau realiza ce se cerea. De la an la an, tot mai mult.

"COADA", O OBIŞNUINŢĂ
Oamenii câmpului, de la şefii de unităţi la ţăranii din coada sapei, toţi învăţaseră "şmecherii" care îi salvau de braţul lung şi nervos al statului, ba chiar al Securităţii. Nu am auzit ca vreun ţăran să fi găsit vreun microfon ascuns în coada sapei, dar oricum, teama de sistem exista. Orice locuitor de la ţară, chiar şi din zonele unde comunismul nu a reuşit să impună colectivizarea, era an de an dator statului. De la grâne, leguminoase, la purcei, la orice ar fi putut da rod pământul. Florile din grădină nu ştiu să fi fost impozitate. Dar dacă ar mai fi avut timp... poate le venea şi ideea aceasta... De la opincă, roadele câmpului trebuia să ajungă în fabricile de conserve, în galantare, pe mesele românilor. Cei care au trăit acele vremuri îşi aduc cu siguranţă aminte că în galantare românii găseau prea puţine produse. Nu degea-ba, chiar şi acum, după 20 de ani, "coada" este încă vie în sufletele românilor.

De la cozile din hypermarketuri şi până la cele de te miri unde. Dacă la o tarabă se adună 2-3 oameni, fiţi siguri că vor veni imediat şi alţii.
"MINUNILE" COMUNISMULUI
Ni s-a spus că o parte din datoria externă a fost acoperită prin darea la export a muncii în agricultură. Că de grâul, de porumbul, de sudoarea ţăranilor români s-au bucurat alţii. Pe ei trebuia să-i bucure doar munca. Peste ei, peste pălmaşi, vegheau cu ochi de vultur secretarii de partid, comisiile, agenţiile judeţene. Acum, când îi întrebi cine jongla din pix realitatea din ogor pentru a scoate în faţa lui Ceauşescu producţiile acelea imposibile, toţi dau din umăr, nu ei, cu siguranţă alţii.

Mica înţelegere şi spiritul inventiv i-au ajutat pe cei implicaţi în agricultura lui '89 să treacă peste greutăţi. Mereu se putea găsi o cale de scăpare, de păcălit sistemul. Nu degeaba au apărut bancuri ce ridiculizează realităţile triste ale perioadei. Unul vorbeşte de cele 7 minuni ale comunismului: "Toată lumea avea de lucru./ Deşi toată lumea avea de lucru, nimeni nu muncea./ Deşi nimeni nu muncea, planul se făcea peste 100%./ Deşi planul se făcea peste 100%, nu puteai cumpăra nimic./ Deşi nu găseai nimic de cumpărat, toată lumea avea de toate./ Deşi toată lumea avea de toate, toţi furau./ Deşi toţi furau, niciodată nu lipsea nimic". Cam aşa era şi în agricultură.

Reportajele vremii, arhivele, toate păstrează impresia unei agriculturi impecabile. Cu tractoare care duduie pe câmp, combine mereu înfometate şi gata să piardă în adâncurile lor roadele câmpului. În parte, lucrurile chiar au stat aşa. Numai că minunatele utilaje rămâneau prin hangare şchiopătând din lipsă de piese. Combinele rămâneau ştirbe, plugurile muşcau pământul cu dureri mari de dinţi. Agricultura lui '89 era una funcţională. Ne putem pune întrebări doar asupra renumelui de "Grânarul Europei". Şi dacă tot eram, de ce nu ne bucuram noi de roadele câmpurilor noastre?

"«Fata moşneagului», aşa cum am putea denumi agricultura din ultimul an de comunism, era una care nu prea ştia adresa moşului şi mai rătăcea şi prin vecini"

9/01/2010 /Jurnalul National/Scanteia 

Plicurile antimolii nu apropie oamenii

Aseara plecam de la job. Varza. Asteptam sa vedem cine sunt premiantii si exmatriculatii. Trecem peste. Ma urc in 335 impreuna cu C. Ma uit prin jur sa vaz ce fete ma insotesc. Vad o tipa micuta, cu un sepcalau in cap, si empetrei plaier. Imbracata cu un palton mare cat un urs polar. Imi atrage atentia o chestie verde, mare si patratoasa, care semana cu o eticheta, chiar la gluga paltonului, aproape de chipul fomeii. Ma uit atent...scria Raid pe verziciune.... Deci...nu era eticheta. Sa te gandesti ca-i asa de speriata de molii si nu pleaca fara antimolii de acasa...totusi...deci...uitase plicu' pe palton. Nu ma mai intreb cum de a stat ala acolo... Dau sa ma asez cu C pe scaune. TIpa ne observa, doar ne indreptam spre ea. Din privire ii arat ca e ceva pe umarul ei. Nu ma baga in seama. Ma duc langa ea. Ii fac cu mana si-mi bat pe umar 2 deste. Asta se uita la mine ca la ultimul nebun. Cred ca i-or scapat si ceva injuraturi...Cred... C ii face si ea semn. Nimic. Clar pentru ea! Doi nebuni! Ba-i da-te'nn!!! Barbateste ma infig delicat in plicu ei de Raid si il dau victorios. A facut femeia o fata....

Salutare 2010!

Hey! Bine v-am gasit! 2010!!!! Un nou an, asteptari mari, dorinte si vise si mai mari! O sa incep iar sa scriu, doar sa ma organizez nitel...