Vocea disperarii

La Piata Sudului, cand vii dinspre IRA spre statia de metrou, pe trotuar si-au facut de-o invarteala un soi de vanzatori de vechituri. Sa le spun anticari....i-as jignii pe adevaratii anticari. O adunatura formata din soiuri si genuri umane. De la batrani faliti care-si vand pana si pantofii din tinerete, la insi intre doua varste care vand facaturi luate de prin Europa, la minoritari care vand telefoane sau alte facaturi, de toate gasesti. Bancnote vechi, ursuleti de plusi rosi de vreme si de griji, banuti adunati din vreo pusculita uitata de vreme. Se aduna de dimineata si pleaca undeva dupa orele pranzului, sau la pranz. Probabil ar renunta la multe, numai la masa de pranz nu.
Cand am trecut astazi pe acolo mai erau 2-3. Aproape de varsta a 3-a. Jegariti cu marfa aproape stransa. In fata unuia se postase probabil nevasta. Urla la el in buna traditie a urlatului la mort. Numai ca omul traia. Urla la saracie. Il surprinsese acolo vanzand probabil din casa, sau cine stie ce, luat cine stie de pe unde. Urla prin sughituri de plansete.
"Maaaaaaaaaa!! Ce cauti ma aici? Ce cauti ma nenorocitule? De ce cersesti ma aici? Ma nenorocitule? aici am ajuns? Nu vezi ca se destrama tot? Se duce totu' de rapa? Ma nenorocituleeeeeeeeee"!!! si iar plansete si urlete.
Spectacolul de loc de dorit atragea specatori mai rau ca un teatru ambulant. E drept. Tot un soi de actori ratati erau si ei. Jucau in piesa "Saracia". Ulrau la foame, urlau la vant, zbierau durerea. Urla disperarea din ea. Iar tot ce putea el sa faca, era sa lase capul in jos. Isi cunostea si el saracia si rusinea. Dar probabil se imprietenise cu ele.