Bucuria unui suflet

Intr-o seara, la o ora tarzie, mergeam spre casa. Umblasem brambura prin oras. La iesirea din metrou am hotarat sa parcurg cele doua statii de ratb care ma desparteau de casa, pe jos. Ajuta si mersul asta la sanatate, iti da prilej sa-ti aduni ori lamuresti gandurile, ideile, sentimentele. In fata mea, la vreo 10 metri mergea o domnisoara. Simpatica. De nicaieri, a aparut un catel. Ca sa zic asa, inalt de vreo doua palme jumate si potrivit de lung. Negru, mic si amarat. Puteai sa-i numeri coastele mai repede decat poti sa reciti zilele saptamanii. Fata l-a vazut. Si -a inceput sa se roteasca, sa se uite la el, sa-si prinda cu nadejde geanta intr-0 mana. M-am gandit ca s-a speriat, poate ca vrea sa-l loveasca cu geanta. Ea vorbea la telefon. S-a oprit pe loc, a deschis geanta si, cautand ceva pe acolo, prin acel univers femeiesc din care niciodata nu stii ce poate iesi(sau intra) ba scos o punguta cu ceva de mancare. L-a strigat pe cutu. Negriciosul ala mic, slab si amarat, speriat nevoie mare, parea atat de lihnit de nici putere sa-si legene coada nu mai avea! Cand a vazut ca cineva se indura de el si-l omeneste, dintr-o data, parca a prins din nou viata! Ochii stinsi i s-au aprins, coada a prins a se legana frenetic, si toata fiinta lui exprima, emana bucurie! Din toata negreala lui, probabil de gasit si in mica lui inima, nu doar pe blana, ei bine, tot ce insemna acel caine, devenise acum lumina! Era tot o veselie, o bucurie, o ruga de multumire! Marele animal, omul, il bagase in seama, il hranise!
M-am gandit! Pentru mine, intamplarea are valoare de parabola. Pentru noi cei nemultumiti de viata pe care o ducem, de lipsuri, de nevoi inventate, ori nascocite.
Bucuria vietii poate aparea din orice, numai sa avem ochi s-o vedem...