Poveşti căzăceşti şoptite pe-nserat

Jurnalul National
27/09/2008
Binecuvântaţi de valurile Lacului Razim, ruşii lipoveni din Sarichioi, Tulcea, au venit în Capitală pentru a-i învăţa pe bucureşteni ce înseamnă să te respecţi pe tine, iubindu-ţi tradiţiile. Cu cântece vechi, de sute de ani, lipovenii din Tulcea i-au vrăjit pe cei prezenţi la recitalul lor.

În costume vechi de cel puţin două sute de ani, doisprezece ruşi lipoveni şi-au făcut apariţia în sala de spectacole a ICR joi seară. Mândri, cu priviri demne, zâmbete sincere şi o curiozitate poate la fel de mare ca aceea a zecilor de privitori. Sunt zece femei şi doi bărbaţi. Unul dintre ei a venit cu "Harmuşca", acordeonul lor specific. Instrumentul este în nota Do, aşa l-au preferat. Ghidaţi de Grigore Leşe, oamenii se aşază în centrul sălii, de la dreapta la stânga. Harmuşca, apoi femeile. De la vocile mai groase până la cele mai subţiri. Pe la mijloc stă cel de-al doilea bărbat, profesorul Vasile Dolghin, sufletul grupului. Cine sunt eiĂ Uleana Mitri, Maria Deac, Ana Maroz, Ana Finoghen, Maria Ignat, Varanica Colareza, Evdochia Simionov, Georgeta Dolghin, Alexandra Ciubotaru, Elena Petrichei, Pimon Bejenaru şi Vasile Dolghin. Vin din Sarichioi, "Satul Galben". Ei sunt invitaţii lui Grigore Leşe în cadrul celei de-a noua întâlniri prilejuite de proiectul Ultimii Rapsozi, iniţiat de Grigore Leşe la ICR şi sprijinit de Jurnalul Naţional.

Un spectacol deplin
Femeile sunt în costume înflorate, elegante, cu două cercuri. Semn că sunt măritate. Dacă aveau un cerc, erau fete de măritat, iar cu trei cercuri, ar fi fost văduve. Poartă scufii, un alt semn că sunt măritate. Cei doi bărbaţi ai grupului au pantaloni şi cămăşi căzăceşti, aşa cum se poartă din moşi-strămoşi. Ei sunt grupul Landâş. În limba rusă cântă despre viaţă, despre istoria lor, despre poveşti de iubire, cântece de cătănie sau de dor. Când îi auzi, gândul te duce la stepa din care au venit strămoşii lor. Parcă îi vezi pe temuţii cazaci, oameni respectaţi de toate imperiile vremurilor. Îi vezi călare pe armăsarii lor puternici, îi vezi dansând în sat ori mergând la luptă, lăsându-şi în urmă soţiile şi copiii. Urmaşii lor, cei doisprezece lipoveni veniţi la ICR, au feţe blânde, cântă cu foc cântecele triste, cu o veselie molipsitoare pe cele de voie bună. Harmuşca se aude aproape magic. Indiscutabil, lipovenii transmit prin fiecare cântec o stare diferită ascultătorilor. Chiar dacă nu ştii rusa, rămâi vrăjit. Rare sunt momentele mai potrivite decât cele de joi seară, clipe numai bune de visat cu ochii deschişi! Lipovenii oferă un spectacol deplin! Cântă cu o forţă extraordinară. Recitalul este senzaţional. Auzi un cor aparte. Pe mai multe voci, cu timbre diferite, dar care sună atât de bine. Osana cântată în cinstea divinităţii aproape că-ţi duce de braţ sufletul la o biserică rusească. Cu preoţi în odăjdii grele, cu capete aplecate închinându-se în fum de lumânări.

Iubitori de datini
Lipovenii din Sarichioi sunt... deosebiţi. Sunt Altceva! Pentru acest lucru, ei nu fac nimic deosebit. Doar îşi păstrează tradiţiile şi le apară. Iar dacă mergi la ei acasă te fac să le respecţi şi tu. Timpul nu a stat în loc pentru ei, au evoluat faţă de străbunii lor. Doar că la ei timpul este aşezat, lucrurile sunt aşezate. Aşa vor ei. Creştini de rit vechi, ei aleg să trăiască modern, dar până acolo unde le permite tradiţia. Nu vor s-o piardă, s-o schimbe. Este o lecţie. Cei bătrâni au învăţat, şi transmit generaţiilor care vin, că prin continuarea tradiţiilor ei sunt Oameni. Sunt lipoveni nekrasoviţi. Când îşi vor pierde tradiţiile, vântul Lacului Razim îi va mătura pe toţi. Iar ei nu doresc aşa ceva! Respectarera datinilor este chiar mândria lor, îi defineşte. Pescuitul este un alt element definitoriu al lor. Lupta cu apa, lupta cu peştele cel nedornic de saramură, i-a modelat. I-a făcut să fie mai puternici, mai rezistenţi. O călătorie la Sarichioi, la pescuit, la slujba din biserică ori la sărbătorile lor, fie chiar şi prin ascultarea vorbelor lipovenilor de la ICR, este o experienţă unică, interesantă.

Cine sunt ei
Lipoveni nekrasoviţi. Profesorul Dolghin a explicat joi seară, în câteva vorbe, istoria unei populaţii aparte. Străbunii lor, cazacii, trăiau pe malurile fluviului Don şi ale Kubanului. Respectau vechea credinţă ortodoxă. Trecerea la ortodoxismul de rit nou nu le-a fost pe plac. Au ales să păstreze vechea învăţă­tură. Au avut de suferit pentru alegerea lor. În timpul domniei lui Petru cel Mare, ei au început să plece din Rusia. În secolul al XVIII-lea, cazacii au ales să plece de pe plaiurile natale pentru a-şi putea păstra credinţa. În timp au ajuns în Dobrogea. Ţinutul acesta semăna cu plaiul natal. S-au stabilit aici. Li s-a spus lipoveni, ruşi nekrasoviţi. Izolarea lor, pierderea oarecum a legăturii cu ţara-mamă, a făcut ca lipovenii din zona Dobrogei să-şi păstreze intacte obiceiurile.