Visurile devin muzee, gândurile, expoziţii

Jurnalul National
6/04/2008


Un tip vertical şi totuşi plin de visuri. Un militar... cu prea mult suflet. General (r) Staicu Iorgu Niculai a sacrificat tot ce a fost nevoie pentru visurile sale. Două muzee în comuna natală.



Fragmente de ce­ra­mi­că dacică. Un război de ţesut cu cele trebuincioase. O rochie de mi­rea­să cum nu s-a mai văzut decât prin filmele cu ţăranii sfârşitului de secol al-XIX-lea, început de secol XX. Ceramică din zona Tecuciului. Obiecte casnice vechi. Celebrul fier de călcat cu cărbuni. O măsuţă mică, rotundă. Şi multe: “Do­­nat de...”. Muzeul Etnografic “Olga şi Iorgu Staicu”, Buciumeni, Galaţi.



NECULAI I. Staicu se mândreşte cu exponatele de la Etnografic. “Cea mai veche piesă se pare că este un cântar dintre primele forme de cântar fără platan, care ar avea vreo 180 de ani. Mai avem şi acoperământul de potir care a fost folosit de preotul Constantinescu, văr bun cu Tudor Vladimirescu. Muzeul prezintă realităţile ro­mâneşti dintr-o perioadă de 150 de ani. De pe la 1800 până pe la 1950. Avem vatra, cu pirostriile, cu ceaun, cu masa rotundă şi cu scaune mici, unde se lua masa. Avem şi o serie de vase din lemn; piua pentru sfărâmat sarea, bota în care se ducea apă la câmp, cofiţa în care se aducea apă de la fântână... Baniţa, cântarul, plosca, o măsură pentru lichide de pe timpul lui Cuza. E frumos. Nu?”.



IMAGINI DIN TRECUT. În centrul comunei... Căminul Cultural. La etaj, Muzeul Sătesc Buciu­meni, dedicat fiilor satului. Costumul popular al româncei cu suflet de vultur, Smaranda Brăescu, aviatoarea care a dus numele României peste tot în lume, pe ceruri nesfârşite. Paraşuta Smarandei stă şi ea într-un colţ. Elicea avionului său, de asemenea. E pusă într-un colţ, prăfuită. Locul ei era pe perete, exponat de mândrie pentru “muzeografi”. Într-o zi însă, elicea s-a hotărânt să cadă din perete... şi nu au mai avut ce face. Aşteaptă vremuri mai bune. De fapt... oamenii şi exponatele... fie de la Muzeul Etnografic, fie de la Sătesc aşteaptă vremuri mai bine. Doar dorinţa de mai bine şi pasiunea oamenilor... nu mai sunt de ajuns.

O vizită prin muzeele Buciumeniului şi mai ales în cel etnografic te înduioşează. Condiţiile nu sunt neapărat cele ale unui muzeu în adevăratul sens al cuvântului. Exponatele nu sunt nici ele dintre cele mai grozave şi totuşi cele două locaţii atrag. Te surprind în mod plăcut. Este plăcut să afli că oamenii şi-au dat obiecte din casă, de dragul “unui muzeu”. Viaţa oamenilor locului putea merge înainte şi fără aceste... edificii culturale şi totuşi şi le-au dorit. Visul gen. Staicu s-a transmis într-un fel sau altul la mai toată suflarea comunei. Şi aproape că nu este om din loca­litate sau din împrejurimi care să nu fi vizi­tat măcar o dată Casa- muzeu ori Că­­minul Cultural. Ajunşi de mo­dernitate, oamenii locului îşi uită tradiţiile. Copiii aproape că nu mai ştiu ce este un război de cusut, o cofiţă. Şi atunci ei vin sau sunt aduşi la muzeu. Să înveţe. “Într-o seară au venit mai mulţi tineri la muzeu, aici, la etnografic. Le povesteam cum era înainte şi nu le venea să creadă. Le-am arătat exponatele şi apoi le-am povestit câte ceva de când eram eu ca ei. Tinerilor nu le venea să creadă!”, povesteşte profesorul Gudruman, custodele celor două muzee.



PERSONAJE ISTORICE. La Cămin, fiecare personalitate ce a făcut cinste comunei are “colţul ei”. Astfel, vizitatorii pot vedea Colţuri dedicate: eroilor, Smarandei Brăescu, pictorului Dumitru Brăescu, politicianului Constantin N. Ifrim şi poetei Natalia Negru. Nu sunt uitaţi nici poetul Ştefan O. Iosif sau prof. univ. dr Dimitrie Negru, creatorul şcolii radiologice româneşti.

Încă din 1984 dl Neculai s-a în­grijit de acest muzeu, idee proprie. “Aici s-au ţinut ore de dirigen­ţie, de istorie. Vin foarte mulţi vizi­ta­tori din Bucureşti, Tecuci, Bacău. Ex­ponatele nu se referă strict nu­mai la comuna Buciumeni. Pe Sma­randa Brăescu o ştie toată lu­mea. Avem costumul ei naţional, chingile originale ale paraşutei ei, ghe­tele ei de paraşutistă cum­pă­ra­te din Anglia. Avem până şi elicea avionului ei cu care a făcut o serie de raiduri epocale în premieră mondială cu un avion de mic litraj, cum era Aurel Vlaicu, monoplan, monomotor.” Pare ciudată alcă­tuirea “Colţurilor”. Aşezarea. Importantă rămâne însă şi de data asta ideea. Visul. Dorinţa.



Dar cine-i nebunul? Hehe. Nu-i nebun... dar îl poţi bănui de acea nebunie specifică oamenilor cu gânduri mai înalte decât cerul. Şi din nou... numele de soldat. General (r) Staicu Iorgu Ni­culai. Ajuns acum la vârsta se­nectuţii, bravul militar respiră is­torie. Te plimbă din vorbe prin toa­te erele omenirii şi parcă niciodată nu termină explicaţiile. Are zeci de cărţi scrise şi idei pentru încă atâtea. Este ceea ce poţi numi fără greşeală... un “Personaj”. Şi nu poţi decât să te înclini în faţa lui. Povestea vieţii dânsului... e mai bună ca un scenariu. “Am fost elev la Liceul Militar, la Mă­năs­tirea Dealu, unde am fost coleg de clasă cu Regele Mihai. Am terminat liceul în 1940. Voiam să mă fac inginer, dar am acceptat să merg la şcoala militară, să mă fac ofiţer, pentru a putea lupta într-un eventual război de eliberare a teri­to­riilor ocupate. Am fost absol­vent al Şcolii de Ofiţeri de Artilerie, şcoală pe care am absolvit-o cu media 9,73, fiind clasificat al 4-lea din 207 elevi. Pentru asta am fost tri­mis în Germania să fac specia­lizare militară. O şcoală de comandanţi de baterie. Când m-am întors am fost trimis pe frontul de Răsărit. După 23 august am lucrat şi pe cel de Vest. Pentru că am făcut specializarea în Germania, la 20 august 1946 am fost trecut în cadru disponibil. La 20 august 1947 am fost trecut în rezervă.”

A terminat Facultatea de Drept. A cerut numirea în Magis­tratură şi nu i s-a acordat nici un post. Şi-a dat Doctoratul... cu peripeţii. “Am luat examenele orale şi am predat proiectul tezei de Doctorat în aprilie 1949. Mi s-a cerut să scriu că Basarabia nu este pământ românesc. Dacă scriam ce voiau ei, îmi dădeau post la Facultatea de Drept din Bucureşti. Nu am acceptat. Am început să fiu urmărit şi de Securitate. Trebuia să văd ce pot face. Mi-am îndreptat paşii şi gândurile spre satul natal. Aşa mi-a venit ideea înfiinţării Muzeului din clădirea Căminului Cultural. Muzeul Sătesc Buciumeni, dedicat fiilor satului.”



CASA PĂRINTEASCĂ. “Noi eram şase fraţi. S-a pus problema ce facem cu casa părintească. Unul din fraţii mei, din Ardeal, a propus să o facem muzeu, şi eu am fost de acord. Şi am început să strâng materiale pentru el. Am început treaba asta cam prin 2000. Am colectat exponate pentru două camere şi dorim să extindem muzeul în încă o cameră. Casa aceasta, casa părintească, este casa făcută pentru tatăl meu, când el era copil, în 1898. Este de zid, acoperită cu tablă. Majoritatea obiectelor din muzeul etnografic sunt date de bunicii, părinţii, fraţii şi surorile mele. Alexandru Staicu, fratele care a avut ideea înfiinţării unui muzeu aici, a spus aşa: «Dacă noi vindem casa, fiind şase fraţi, nu o să ne revină mai nimic. Părinţii noştri, în casa lor în care au trăit de când s-au căsătorit şi până a murit mama, în 1950, merită să le facem un muzeu». Mama a vrut să ne dea pe noi toţi să facem şcoli superioare, şi până la urmă toţi am făcut câte o facultate. Tata avea şi el o mică slujbă şi aducea bani în casă pe care-i chibzuiau foarte greu. Acesta este motivul pentru care am făcut acest muzeu etnografic în casa părintească.”

Vizitatori

Gheorghe Gudruman, profesor, este mâna dreaptă a dlui Staicu. Cei doi şi-au pus în cap să scoată comuna din anonimat. Prin cele două muzee, cărora li se alătură patru (!) monumente dedicate oamenilor şi istoriei Buciumenilor. Dl Gudruman, custodele muzeelor, pare a fi şi omul mai pragmatic. Planurile de viitor dovedesc asta.