Viţeii, victimele sigure ale planurilor cincinale

Jurnalul National
11/03/2009

"Dă o pungă mare, un sac de plastic, şi vino să mă ajuţi. Hai, acum cât e noapte, să asfixiem viţelul. Nu, nu putem să-l tăiem, să-l mâncăm, intrăm la puşcărie. Îl asfixiem, să pară că a murit bolnav. Aşa scăpăm. N-avem ce face!"


În lumea lui ’89, nimic sub soare nu mişca dacă nu era trecut în Planul Cincinal. Nimeni nu se putea naşte ori muri din proprie voinţă. Amintirile oamenilor par uneori scenarii de filme horror. Agricultura lui ’89 era una îngrădită de reguli, de multe ori absurde. Realitatea era o variabilă, o cifră de care aproape nimeni nu ţinea cont.

Lângă Buzău, la Beceni, ferma Căr­piniş era condusă în 1989 de inginerul agronom Gheorghe Caloianu. Dânsul povesteşte despre viaţa la fermă în ultimul an de viaţă programată şi despre realităţiile zootehniei.
"Ferma Cărpiniş era o fermă de mă­rime medie. Nu aveam nici rezultate ex­traordinare, nu eram nici un dezastru. Eram în zona de mijloc a rea­li­ză­ri­lor. Am fi putut să fim sus de tot dacă am fi reuşit să valorificăm la preţul real produsele. Pe vremea aceea, pr­e­ţurile erau impuse şi toată producţia era direcţionată la fondul de stat, iar veniturile fermei erau modeste."

Cărpiniş avea vaci de lapte, oi şi familii de albine. 10.000 de oi, 400 de vaci de lapte şi vreo 800 de familii de albine. Averea fermei. 120 de oameni, mână de lucru a unităţii zootehnice.

Vieţile sărite de plan
În fiecare an, animalele, fie ele din gospodăriile individuale, din CAP-uri sau fermele de stat, aveau ciclul lor de reproducere. În timp ce purceii şi mieii "se bucurau" de o atenţie mă­rită, viţeii erau desconsideraţi. Ucişi. De ce nu erau folosiţi pentru hrană? Nu era voie! Vieţile lor erau sărite din schema partidului. Nici măcar pentru hrana populaţiei înfometate nu erau buni! "Noi eram obligaţi să ţinem viţeii până la vârsta de valorificare.

Şi când ajungeau acolo era dezastru. Trebuiau să îndeplinească anumite condiţii, nu puteai să le îndeplineşti. Şi noi, în loc să întreţinem un efectiv mediu care putea fi furajat şi în­treţinut corespunzător, efectivul creştea din cauza imposibilităţii de valorificare.

Ţineai animalele până la o vârstă înaintată, vacile de lapte chiar până la 15-16 ani şi viţeii destul de mult. Nu ţi se dădea voie să valorifici animalele aşa cum voiai. Erau nişte condiţii grele. Viaţa era foarte grea. Nu pu­team nici să omorâm viţeii. Acest fe­nomen se întâmpla la gospodăriile individuale. La noi era mai greu. De multe ori veneau oamenii şi ne lăsau «în bătătură» viţeii, ca să scape de ei. Ei nu aveau voie sub nici o formă să-i taie, fiindcă ar fi fost Miliţia imediat lângă ei."

Rareori, bietele animale aveau o soartă mai bună, alta decât cea de a fi ucise din cauza cincinalului. Şi atunci era vorba de o şmecherie... "Prin «donaţiile» de la populaţie noi aco­peream o serie de mortalităţi din sector. Noi aveam animale înregistrate cu documente, mureau. Le aco­peream cu animalele pe care ni le aduceau oamenii. Era un accept tacit între noi şi populaţie. E adevărat că, în gospodăriile populaţiei, viţeii mai erau omorâţi cu pungi de plastic puse pe cap, dar la noi nu se putea. La po­pu­laţie, într-adevăr, pentru că nu avea posibilitate să-i crească, ea se mul­ţumea cu o vacă de lapte. Din păcate se ajungea şi în situaţia asta de a omorî viţeii. La oi însă nu făceam faţă cu solicitările. Totul mergea la export în ţările arabe. Ni se lua şi ultimul mieluşel. La ovine, totul era valorificat la sânge. La vaci aveam Brune, iar la oi aveam Ţigaie şi ceva din import."

Munca se făcea după planurile anuale. Acestea erau făcute şi apoi ve­rificate de partid, apoi de direcţiile judeţene. Ajungeau la judeţ şi de aici se defalcau pe fiecare unitate de producţie. "Se ţinea cont de mai multe aspecte, inclusiv de preşedinţii de CAP-uri sau de şefii de ferme. Care era mai descurcăreţ primea cifre mai mici, realizabile. Care nu... primea nişte sarcini mai deosebite. De aici venea şi alt necaz. Retribuirea şefului de fermă, a personalului, în funcţie de producţie. Dacă aveai un plan de producţie foarte mare şi nu-l realizai, salariul era diminuat." Inginerul a păţit-o chiar de mai multe ori... În ge­neral primea un fel de avans în fiecare lună, de 70%-80% din salariu, care la sfârşitul anului era reglat în funcţie de realizările la planul de producţie. Nu mai ţine minte planul de producţie din ’89, dar îşi aduce aminte că, la vaci, producţia de lapte cerută de stat era în jur de 2.500 de litri pe cap de vacă furajată, pe an. O producţie planificată în funcţie de perioadă. Iarna, vita furajată trebuia să dea mai puţin lapte (cum este şi normal), iar vara, normal, mai mare. Cei 2.500 de litri erau media. Vara se făcea 60%-70% din producţie, sau cel puţin aşa cerea cincinalul.

Erau realiste cifrele? "Nu, nu erau realiste. Ele erau făcute şi defalcate de oameni neprofesionişti. Erau cifre care rezultau din planurile cincinale naţionale şi trebuiau date mai departe... Nu erau cifre reale. Noi încercam să comentăm, să arătăm adevărata posibilitate de producţie a animalului. Degeaba. Cifra era impusă. Nu puteam nici să apelăm la artificii. Pentru că degenera. Să zici că ai fi pus apă în lapte, cel care lua laptele constata imediat că era dena­turat şi nu ţi-l mai lua, sau îţi dădea un preţ mult mai mic... Putea să ţi-l şi arunce. Nu aveam ce face. Ne obiş­nuiserăm să acceptăm fără comentarii situaţia dată. Asta e, atât putem. Să dai şpagă nu puteai. Fiecare era controlat şi plus de asta nici nu ştiai cu cine să stai de vorbă. Putea să fie cineva care să povestească în altă parte... Cât făceam făceam, şi asta era."

Zeciuiala statului
Zapciii statului nu cereau bani. De unde? Cereau însă produse. Nu aveai, te puneau ei să produci. Cu mâna goală, din gospodăriile omului, re­prezentanţii statului nu plecau niciodată. Şi, în caz că se întâmpla această "minune"..., te aşteptau lucruri şi mai rele mai târziu. "La nivelul comunei erau nişte cote impuse prin contracte. Se făceau contracte obligatoriu. În general erau forţaţi. Salariaţii, cei care deţineau anumite funcţii, chiar şi pentru a obţine o butelie, erai forţat să faci un contract. De obicei pe porci. Aici era pro­blema cea mare, la porci. Populaţia, vrând nevrând, făcea contracte. Aici, la Beceni se făceau câteva sute de contracte anual. Omul îşi asigura furajarea, avea porcul cum­părat din piaţă sau reproducţie din propria gospodărie şi, în mod normal, în afara plăţii – care era destul de modestă, erau nişte preţuri derizorii – i se mai asi­gurau ceva furaje în compensare, tărâţă de grâu sau porumb boabe. I se dădeau asemenea produse, dar preţul de va­lo­rificare a animalului era destul de mic, derizoriu. Cine putea, creştea doi porci sau mai mulţi, să aibă şi el, să dea şi la stat. Alţii, săracii, creşteau doar un porc şi la sfârşit se uitau cum pleacă porcul din curte şi ei rămân fără nimic", po­vesteşte inginerul. Tot dânsul explică această situaţie: "A fost o zonă destul de controlată de autorităţi. Era zonă de CAP, comună colectivizată, propusă pentru a de­veni oraş, o localitate bunişoară. Cum să nu fie controlată?".

Oameni de onoare
Ideologia regimului de dinainte de ’90 era una în care partidul, conducătorul şi munca dedicată ţării erau singurele divinităţi acceptate. Cei care respectau această tripletă erau recompensaţi (sau măcar lăsaţi în pace). Una dintre metodele cele mai la îndemână şi folosite: panoul de onoare. Muncitorii de frunte, cei care aveau rezultate excepţionale, erau fotografiaţi şi trecuţi la panou. "O mândrie" dorită de foarte mulţi oameni. Şi ing. Caloianu îşi aminteşte de "metodă": "Exista un panou de onoare la nivelul comunei. Cei fruntaşi, cei care se evidenţiau erau acolo. Erau pozaţi, se scriau câteva cuvinte. Era o evidenţă reală a oamenilor. Oamenii, vrând nevrând, se obişnui­seră cu situaţia şi munceau. Lucrau în primul rând pentru a-şi câştiga existenţa. Chiar cu plata aceea modestă făcută de CAP pentru produse era totuşi o siguranţă pentru ziua de mâine. Nu prospera nimeni, dar măcar aveau pâinea asigurată. Aici nu a fost valabilă prosperarea membrilor de partid. Ei mai tare munceau. Îi puneau să şi lucreze, să meargă şi la şedinţe şi, dacă nu făceau tot ce li se cerea, îi cam bubuiau... Cine nu muncea îi făcea referat la partid. Eu nu am fost niciodată ales la panou. Eram şi în funcţie de conducere. De obicei se puneau muncitorii, nu şefii". Inspecţii nu au prea avut. Oricum, "când se anunţau vizite de la judeţ, secretari pe diverse probleme, era alertă mare. Totul trebuia să fie în regulă. Totul măturat, vopsit... Totuşi, fiind o unitate medie, noi nu am prea avut probleme. Ori ne obişnuiserăm noi cu munca aceasta titanică... Nu ştiam decât să plecăm de acasă dimineaţa la 5 şi să ne întoarcem seara la 9:00. Hai să nu zic că mun­ceam chiar ca animalele, dar mun­ceam. Vindeam totul la fondul de stat. Banii obţinuţi din valorificarea produselor (lapte, smântână, brânză de la oi, lână, miere) erau trecuţi în contabilitate şi din ei se plăteau materiile prime, salariile, se făceau investiţii. Asta era viaţa la fermă!".