Campania de primăvară, după plan

Jurnalul National
6/02/2009


Debutul unui nou an însemna şi începerea unei noi campanii agricole de primăvară. O campanie des­făşurată în întreaga ţară, după plan. Planul cel mare venea de la centru, şefii de direcţii judeţene îl îm­părţeau în bucăţi mai mici, pe fiecare judeţ. Direcţiile Agricole judeţene trimiteau inginerilor şefi de CAP-uri planul de însămânţare, de îngrijire a culturilor, toată "teh­no­logia" pământului.


De la şef la muncitor
Doi oameni cu poziţii diferite în '89 vorbesc despre campania agricolă de primăvară a acestui an: Vasile Dascălu, primar încă din '89 şi până în prezent şi Vasile Mircea, tractorist din Câmpia Bărăganului. Primul, primar în Balta Doamnei, judeţul Prahova, vorbeşte din prisma celui care coordona. Al doilea, din rolul celui care punea în practică planul.

Pentru amândoi, campania începea din luna decembrie. Atunci intrau la SMA-uri tractoarele şi agregatele agricole. Primarul îşi aminteşte: "Din păcate, piesele de schimb se primeau mai greu, nu prea erau piese, totuşi nu erau pro­bleme. În perioada iernii se reparau tractoarele şi astfel se putea ieşi la câmp cu ele când trebuia. Nu puteai să faci nimic ca să primeşti mai multe piese sau alte lucruri de acest gen, de şpăgi nici nu putea fi vorba. Dacă încercai şi te prindeau, te terminau cei de la Organizaţia de Partid". Muncitorul completează: "Tractoarele le reparam noi. Din decembrie până în februarie reparam la tractoare. Bine, erau de reparat şi discurile, semănătorile...".

Odată reparate agregatele, "la sfârşitul lui ianuarie începeau să se semene roşiile, castraveţii. Se făceau răsadurile. Le plantau în aprilie. Până atunci erau şi alte munci, repicatul, curăţatul... În februarie se dădea cu azot la cereale. Trebuia să se dea cât era încă zăpadă, să fie umiditate, să intre azotatul în pământ. La noi, tot anul era o campanie agricolă. Nu se termina niciodată", povesteşte Dascălu.
"La grâu, în februarie se dădea cu îngrăşământ, cu azotat, în «Mustul Zăpezii», când începea zăpada să se topească. Bine, atunci era zăpadă, nu ca acum!", adaugă tractoristul.

În câmpul muncii
"În fiecare an se făcea un plan, noi îl primeam de la Direcţia Agricolă. I se dădea planul inginerului agro­nom-şef, de la CAP. De exemplu, la Balta Doamnei, din 1.500 de hectare, 500 h semeni cu grâu, 200 cu orz, 100 cultivi cartofi, 80 cu sfeclă, atâta cu secară, atâta cu porumb... Producţiile erau mult mai bogate decât sunt acum.

Era sistemul de irigaţii... se făcea întreaga tehnologie a terenului şi un alt lucru important, se lucra la solă mare, pe suprafeţe întinse şi se puteau face lucrările cum trebuia, cum era mai bine. Acum, totul e fărâmiţat! Dacă erau probleme la sistemul de irigaţii nu interesa pe nimeni. Erau lăcătuşi şi mecanici care se ocupau de rezolvarea lor. Tractoarele nu erau prea numeroase. Dar când uzura fizică şi morală le cuprindea erau schimbate. Nu erau utilajele performante ca acum, vă daţi seama, erau la nivelul acelor ani, dar totuşi se obţineau culturi foarte bogate", explică primarul de la Balta Doamnei.

Din Câmpia Bărăganului, Vasile avea un alt plan de urmat... "La plug făceam cam 3 hectare pe zi. Tu erai interesat să lucrezi cât mai mult, ca să te plătească. Nu-ţi făcea nimeni pla­nul. Dar, dacă nu munceai, nu erai plătit...". Seminţele pentru culturile din plan "veneau din două părţi. O parte provenea de pe loturile semincere pe care le avea CAP-ul nostru, aşa cum aveau toate CAP-urile, şi o altă parte ne venea prin distribuire de la Direcţia Agricolă judeţeană. Primeai repartiţie şi mergeai şi îţi luai cota de acolo. În fiecare judeţ era siloz şi centru de seminţe. Nu le plăteam, luam pe cotă parte", spune Dascălu.
În Bărăgan, "porumbul se în­să­mânţa după Paşte. Date fixe nu erau, era în funcţie de vreme. Până să însămânţăm porumbul, se în­să­mânţa floarea- soarelui. Orzul, grâ­ul, orzoaica, secara, se puneau de toamna. Soia şi sfecla tot primăvara se însămânţau. După Paşte se pu­neau şi bostanele. Seminţele le luam de la Agroserv", completează V. Mircea.

Un mic adevăr
Dl Dascălu vorbeşte şi despre recoltele obţinute precum şi despre acele... mici modificări ale cantităţilor apărute între două rapoarte...
"Eu nu mai văd acum să se facă toate tehnologiile ca înainte. Nu îşi mai permit oamenii. Pământului trebuie să-i dai mâncare. Îi dai îngrăşământ, azotat, îl erbicidezi... faci tot ce trebuie. Înainte recoltele erau bogate. Contabilizarea lor se făcea corect la CAP. Că pe urmă informările erau altele, în loc de 4.500kg erau trecute 6.000 kg... e altceva. Modificările se făceau la direcţiile judeţene. Eu, personal, cred că aceste producţii mult mai mari raportate FAO permiteau României să facă exporturi mult mai mari de produse agricole. Adevărul este că în ţară rămâneau foarte puţine produse. Din păcate nu rămâneau suficiente grâne pentru ţară. Atât timp cât stăteai la coadă ca să iei pâine, şi nici aia suficientă, nu poţi să spui că aveai suficiente grâne, produse. Ţăranii erau nemulţumiţi, dar ce puteau să spună pe vremea aceea? Trebuiau să se mulţumească doar cu ce li se dădea. Societatea era de aşa natură pe vremea aceea de nu se putea altfel, ţăranii nu aveau ce să facă. Ei trăiau cu ce adunau de pe cei 1.000 de metri pe care li-i lăsa CAP-ul. Ce-i drept, dădeau cotă şi din ce făceau pe terenul ăsta. Nu dădeau cota, nu le dădeai bon de butelii. Dar, chiar şi aşa, fără toată cota dată, mai în­chideam ochii, oamenii primeau bonuri, se descurcau".