Wednesday, August 26, 2009

Pile şi relaţii: Ai pe cineva?

Jurnalul National
9/03/2009

România se prezenta în 1989 ca un Cub Rubik modificat. Foarte puţini erau cei care reuşeau să potrivească toate lucrurile la locul lor, astfel încât Cubul să le dea o viaţă, ca un Curcu­beu. Pentru unii, culoarea pusă la lo­cul ei era Roşul–comuniştii. Pentru al­ţii, toate culorile erau la locul lor–No­men­clatura şi Descurcăreţii.


Maj­o­r­i­ta­tea românilor aveau însă parte de cu­lori modificate. Gri, negru... culori în­chi­se. Nu se ştie ce culoare avea în sto­mac, foametea, sau în suflet, tristeţea. Dar cele două culori neştiute formau adesea Cuburi-destin pentru oameni. Cine ştia să potrivească culorile origi­na­le avea o viaţă occidentală, doar pu­ţin ascunsă sub pelerina unei aşa-zise vieţi obişnuite. Cine avea ca soartă un Cub mo­dificat... trăia în Iadul Roşu.

Un fost chelner povesteşte cum, în anii comunismului, atunci când avea chef de-o cafea bună, se urca într-un taxi şi se oprea la malul mării. Vinul fiert mergea numai după o tură cu taxiul până la munte. Banii? Veneau din şpăgi, bacşişuri. Nimerise un Cub Bun. Povestea lui L.A. este cea a băiatului des­cur­că­reţ, om liber într-o mare comunistă. Un om cu un destin valabil încă.

Băiat isteţ
L.A. a fost dintotdeauna un băiat cu simţ întreprinzător. N-a făcut niciodată parte din specia de "român musculiţă". Care era specia acesta? Păi era un fel de zodie formată din aproape toţi românii, mai puţin comuniştii de frunte şi băieţii des­curcăreţi. De ce "musculiţă"? Pentru că românii erau atraşi ca musculiţele de lumină, de cele câteva ore de televizor, şi acestea pline de Ceauşescu, ori de cozile inter­mi­nabile pentru o rolă de hârtie de şters dosul, ori pentru vreun tacâm de pui. Descurcăreţii nu erau musculiţe. Ei nu stăteau la cozi, erau cei care fă­ceau cozile să se formeze! L.A. era bă­iat tânăr atunci. Creştea. Învăţa la Li­ceul Viilor – cu profil de alimentaţie pu­blică. Pe măsură ce creştea, propor­ţio­nal se mărea şi simţul omului care cade întotdeauna în picioare. Viaţa mo­notonă la bloc nu era pentru el. După ce terminase 10 clase şi trecuse în clasa 11-a la zi, începuse să facă practică la Restaurantul Viilor. Începuse un nou capitol. Liceul lui era dotat cu tot ceeea ce se putea în materie de ali­men­taţie publică. Avea laborator de co­fetărie şi patiserie, bucătărie. Şi acum i se pare o oroare munca pe care o depunea la curăţatul tonelor de cartofi şi ceapă, folosite la restaurantul cu terasă al liceului. "De acolo am prins prima dată gustul mărunţişului lăsat rest la nota de plată. Mai întâi ca picol, apoi, dacă te descurcai, aveai parte de «ra­ion» şi aici începea să prindă aripi fermecătorul «atot­rezolvatorul» şi nu mai puţin cu­nos­că­to­rul «Ai pe cineva?». «Da cunosc eu pe cineva care lucrează cu tata şi soţia lui are o pilă la ……!?». Şi treaba mergea înainte. Un destin de om liber se cre­iona între saci cu cartofi şi comenzi de bere la halbă, aghesmuite bine cu bac­şiş. Mărunţiş. Între timp, lăsase re­pe­de cursurile la zi şi se apucase şi mai re­pede de seral. Ca el, şi restul co­le­gi­lor. Nu era chiar demn de planul cincinal, dar Liviu se ducea în felul ăsta ziua la muncă şi seara tot la muncă. La şcoa­lă deschidea uşa clasei o dată la săp­tămână. "O deschideam cu capul pentru că mâinile erau pline de sacoşi de rafie în care atârnau sticle de whisky Teacher’s (că să fim în temă), ţi­gări Kent, Camel, Rothmans sau Dunhil. Profesorii erau stupefiaţi cum un... «neica nimeni» se des­curca. «Ai pe cineva? Că trebuie să mă duc cu soţia la doctor şi fumează numai Camel…», şi uite aşa se deschidea lan­ţul slăbiciunilor". L.A. profita. Servea, dar... era şi el servit. Prin "Acel Cineva", de la picol în res­tau­rantul învăţăceilor Viilor, L.A. a ajuns la IAPL Amzei, Restaurantul Bu­levard. O oază ceva mai bună pentru un Descurcăreţ. Mărunţişul creştea. Bu­zunarul mic se lepăda ca o piele de şarpe devenită prea mică pentru reptila ce-a mâncat prea multe bacşişuri, pardon, animăluţe.

Chiftele pentru băieţii răi
După vreo trei-patru luni de muncă, s-a trezit distribuit la "stradal". Ghinion! Prinsese o iarnă îngro­zitoare. Nici mă­car Sfinţii nu mai coborau din icoa­nele Bisericii Italiene, din apro­pie­re, pentru covrigi. Erau prea slăbiţi. Se temeau de frig şi se fereau de co­mu­­nişti. "Vindeam covrigi, gogoşi cu brân­ză sau varză, chifteluţe de peşte cu sloganul «nici o bere fară chif­te­le (de peşte)», şi alte mărfuri care nu se vindeau decât dacă cumpărai şi două-trei conserve de cârnaţi cu fasole... Mulţi dintre clienţi erau securişti şi soldaţi în termen de la Securitate, îmbrăcaţi în civil. Aceştia stăteau pe stradă pe tot tra­seul pe unde trecea nea Nicu. În fundul străzii era dir­ec­ţia a V-a. Aici erau cei mai periculoşi de la Secu’. Ce chefuri mai trăgeau... până noap­tea târziu... Ţin minte însă, că-i ser­vea doar şeful nostru cel mare, M.C."

Omul îşi dorea mai mult. De acord. Chelner. Dar măcar să fie la o firmă bună! Intervin din nou pilele. "Mama, care a fost mereu umbra mea şi lucra de mai mult timp la Intercontinental, s-a interesat, căci... avea pe cineva, şi a reuşit să mă ia de la stradal, unde era frig şi ospătarii nu mă băgau în sală, şi m-a transferat la renumita «Casa Capşa»... Nu intru în alte amănunte căci are o tradiţie lungă, lungă, lungă. Aici totul era deja divers. În două cuvinte: Armată Curată! Orarul, programul, curăţenia, serviciul, practic. Totul trebuia să meargă ca pe roate." O bună şi temeinică experienţă, din punctul de vedere al lui L.A. La careu li se făcea control la unghii, batistă (curată evident), chibrit, tirbuşon, ciorapi negri curaţi, pantofi lus­truiţi. Angajaţii trebuiau să fie spălaţi, tunşi, frumos mirositori... Un ritual zilnic. Problema este că, după toate astea, picolii aveau de făcut şi alte treburi, nu la fel de plă­cu­te. Se ocupau cu descărcatul ca­mi­oa­nelor de apă minerală, făină, car­tofi, bere germană (nu se găsea ea pes­te tot?), şi alte alimente, ambalaje… Apoi din nou la duş, curăţat unghiile, pieptănat, us­cat, ras, tuns, frezat. În sală se servea la masă cu şort alb im­pe­cabil (valabil pentru picoli, os­pă­ta­rii nu aveau şorţ). "Şefii erau extrem de severi, dar am învăţat meserie şi multe limbi străine. Tot la careu trebuia să ştim toate preparatele din listă în franceză, eventual şi în engleză. Când se supărau pe noi, cine nu ştia să explice tot meniul măcar într-o limbă străină, stătea la spălat vase şi scrumiere. Acestea erau cele mai umilitoa­re munci, puţeau mâinile 2-3 zile a scrum de ţigară! Dar per total pot spu­ne că a fost foarte bine." Salariul îl aveam în baza încasărilor. Planurile de în­casări erau, conform celor spuse de L.A., depăşite mereu, iar asta se vedea la fluturaşul de salariu. Tot mai mare, tot mai gras! În 1984 salariul lui de vară era de 3.200-3.500 lei! Iar el avea doar 18 ani... Oare câţi tineri de vârsta lui se puteau lăuda cu un aşa salariu? Dar oamenii din fabrici sau întreprinderi? În acel timp, un muncitor avea 1.414 lei salariu de bază. Şi banii nu veneau doar de aici. "Dacă mai pica şi un camion cu ciocolată chi­ne­zeas­că... O vindeam în faţă la Romarta Co­pii­lor la preţ unitar. Erau mai multe fe­luri de ciocolată, dar şi preţurile variau. Pe tarabă rămânea mereu în picioare foaia cu preţul cel mai mare. Aveţi idee câte ciocolate stau într-un camion?... Le descărcam, le puneam cu boxpaleţii pe jos şi ocupam toată in­trarea din stânga de la magazin. Stătea lumea la coadă de două-trei ori pentru că nu se dădeau mai mult de două-trei ciocolate din fiecare. Cine avea bani nu se preocupa, făcea cu ochiul la vân­ză­tor, lăsa ceva în plus şi venea pre­miat cu bonus două-trei ciocolate! De obicei, a doua zi mă îmbolnăveam de la statul în picioare în frig şi vreo săptămână fi­guram în medical, cu un certificat (pe bune) făcut la dispensarul Cristian Tell, (tot prin cunoştinţe)." În timpul acesta, oamenii muncii făceau sacrificii. Datorie externă de achitat, planuri cincinale... Băieţii descurcăreţi nu aveau treabă. Cu certificatele me­di­cale în buzunar, fugeau la munte în zilele de medical ca să se dreagă de boală mai degrabă, că doar veneau alte camioane de ciocolată... Cu o distracţie cam de... două-trei salarii, se dregeau şi erau apţi de muncă din nou. Poftiţi la ciocolată!

No comments:

Post a Comment