Fabrica de şoimi

Jurnalul National

9/04/2009
În timpul săptămânii, Grădiniţa APACA avea grijă de copiii angajaţilor unităţii pentru ca părinţii să fie mulţumiţi şi să dea randament
În timpul săptămânii, Grădiniţa APACA avea grijă de copiii angajaţilor unităţii pentru ca părinţii să fie mulţumiţi şi să dea randament
În ’89, să ai ocazia să te afli sub umbrela "Protocolului" – de orice gen ar fi fost acesta, însemna o viaţă mai bună, mai uşoară. "La Protocol" în­semna uneori o lume aproape cu un pas mai aproape de democraţie. Gră­diniţele nu făceau nici ele excepţie. În Bucureşti, Protocol însemna Gră­di­ni­ţa APACA – o "uriaşă fabrică de Şoimi ai Patriei".


CAZARMA COPIILOR
În anii comunismului, Fabrica de confecţii "APACA" era una dintre cele mai importante întreprinderi din Bu­cureşti. Cu aproape 20.000 de lu­cră­tori, era un fel de mini orăşel. Nu avea autonomie locală... dar, totuşi. Grija statului pentru această fabrică importantă s-a tradus şi prin înfiinţarea unei grădiniţe APACA. Copiii an­ga­jaţilor erau înscrişi la această unitate cu program săptămânal.

Raţionamentul era simplu. Copii fericiţi, părinţi mulţumiţi, linişte în fabrică şi muncă după plan. Grădiniţa APACA era una de protocol, înfiinţată într-o clădire construită iniţial pe post de cazarmă. Nu se mai instruiau sol­daţii ţării, se educau generaţiile vii­toare, "Şoimii Patriei". O vizitau soţiile înalţilor oaspeţi ai Partidului, se organizau defilări de modă şi se pregăteau grupuri de copii pentru participarea la diferitele serbări populiste. La o discuţie cu educatoarele de atunci (aflate în activitate şi acum) descoperi o lume interesantă.

Cornelia Mihăilescu, una dintre edu­ca­toarele vechi ale instituţiei, po­ves­teşte despre vremurile în care Fa­brica şi partidul aveau grijă de gră­di­niţă cu toate mijloacele disponibile.

Aici, după cum povesteşte dna Mi­hă­i­lescu, era mai bine ca acasă. Foarte cald. Angajaţilor parcă nu le mai ve­nea să plece acasă. Era bine. Unitatea avea centrală proprie, iar gazele ve­neau atât de la conducta statului, cât şi de la conducta fabricii de confecţii. Când frigul cuprindea totul, în faţa unităţii de protocol rămânea ne­pu­tin­cios. Educatoarea râde când îşi aduce aminte cum veneau colege la cercuri pedagogice la APACA şi stă­teau, din obişnuinţă, cu paltonul în clasă. Li se spunea să se dezbrace, li se explica că nu e cazul să se teamă că gerul "polar" le-ar putea deranja şi aici. Nou-venitele refuzau politicos.

După 5 minute mureau de cald. Erau atât de uimite... "Ne întrebau cum de la noi era cald. Simplu, pentru că noi suntem grădiniţa fabricii de confecţii şi astea sunt condiţiile pe care ni le oferă fa­brica. La noi erau numai co­piii muncitorilor din fabrică. Oricum, era norma de cel puţin patru copii." Odată, o tovarăşă a vrut să reclame grădiniţa la partid. Dacă tot se degera, să degere toţi! O realitate tristă. Omul atacat de om din cauza societăţii. Grădiniţa avea în jur de 530 de copii, împărţiţi în 16 grupe. Părinţii plăteau în funcţie de câţi copii şi de ce salariu aveau. Cea mai mare sumă plătită era de 90 de lei. Dacă aveau doi-trei copii, plăteau 35 de lei. Iar la patru-cinci copii era gratuit.

LA "SĂPTĂMÂNAL"
Programul grădiniţei era, ca şi acum, săptămânal. Într-o clădire proiectată a fi cazarmă, erau cele 16 grupe. Cele mai mari aveau până la 40-45 de copii. Nu se întâmpla să lipsească vreunul. Îi aduceau lunea şi-i luau sâmbătă după-amiază. "Mun­citoarele lucrau în trei schimburi. Când să vină să-şi viziteze copiii? Rar se întâmpla să mai vină vreo mămică în timpul săptămânii să aducă copilului său o eugenie, o bomboană, ce se mai găsea pe vremea aceea.

Copiii erau foarte bine hrăniţi în comparaţie cu alţii. Dacă nu se găsea şi nu se găsea în magazine carne, cantina fabricii avea întotdeauna. Partidul se ocupa de copii, trebuie să recunoaştem asta. Nouă ne-a fost greu în momentul în care nu am mai aparţinut de fabrică. Cine să ne mai plătească curentul, utilităţile? Cine să ne mai aducă costume pentru copii? Costumele copiilor erau făcute în fabrică, din ce materiale se găseau, ce le mai rămânea pe unde rămânea. «Pentru copii în grădiniţă» - asta era vorba principală. E adevărat că erau controale ale sindicatelor, era cineva care se ocupa întotdeauna de noi. Nu am avut niciodată probleme, întotdeauna am colaborat foarte bine. Trebuia doar să deschidem gura, «am avea nevoie de ceva, mergem la un spectacol cu copiii». Nu ştiu unde se ducea doamna de la sindicat, dar ne făcea întotdeauna rost de ce aveam nevoie... pantofi negri de lac la fel pentru toate fetiţele, pentru toţi băieţii, tot ce ceream primeam.

Dna Mihăilescu povesteşte atât despre lucrurile bune, cât şi despre cele mai puţin bune. Apreciază grija pe care partidul şi sindicatul le-o arătau. "Dacă spuneam că aparatele de joacă parcă s-au cam cojit, imediat trimiteau o echipă şi ni le vopseau, le reparau." Erau însă şi neajunsuri cauzate de sistem. De posibilităţile de atunci. "Cu jucăriile însă era mai prost. Exista un fond din care se cumpăra ce se găsea atunci prin librării. Erau acele păpuşi «Arădeanca». Fiecare clasă avea o păpuşă. Fiecare clasă avea un joc, o cutie de cuburi de lemn.

Noroc însă că aveam foarte multe activităţi. De lipit, de cusut, de construit, hârtie glasată, desenau, colorau. Cam asta era joaca lor." Cu tot interesul statului şi al oamenilor de la APACA, grădiniţa nu putea trece total peste condiţia României din anii comunismului. Cojocea Jana, directoarea grădiniţei, îşi aminteşte despre situaţia lui '89: "Aveam ţiglă pe grădiniţă, ne ploua peste tot. Uşile erau din lemn, cu sute de straturi de vopsea, şi se cojeau, toate ţevile se spărgeau, curgea apa pe pereţi. Se cârpea peste tot. Interes era, dar alea erau condiţiile". Geta Stanciu, educatoare, crede că "era bine pentru că erau întotdeauna lucrurile puse la punct, măcar de faţadă.

Cred că unul dintre motivele fabricii de a ne sus­ţine mereu, era faptul că trebuia să fim mereu puşi la punct pentru că nu se ştia când veneau delegaţii importante, şi veneau destul de des!". Un aspect foarte important, pozitiv la început a devenit negativ pe măsură ce ideile tovarăşului Ceauşescu deveneau... inedite. "Alimentele erau foar­te sănătoase, dar în ultimele luni se ajunsese să se facă mâncare de cartofi cu cremvurşti, ori varză acră cu salam. Chiar nu se mai găsea nimic. V-am spus, Partidul ne-a ajutat mereu, dacă pentru alţii nu era, pentru copii mă­car o bucăţică tot se găsea. Dar în ul­ti­mele luni acelea erau condiţiile."

CELULA
Toată atenţia Partidului şi a sindicatului nu se acorda la voia în­tâm­plării. Erau oameni de la ambele organizaţii care verificau bunul mers al lucrurilor, lucrurile învăţate şi comportamentul angajaţilor. Se­cu­rişti? Turnători? Educatoarele nu cred să fi avut, dar nici nu neagă total această posibilitate. "Celula de partid era re­pre­zentată de un tip, o piticanie de om, care însă ţinea foarte mult la noi. Unul pe care-l chema Lăstun. Să fi spus ceva, să fi avut o nevoie de ceva, într-o secundă era prezent. Am avut părinţi recalcitranţi, care au sărit la bătaie pentru că erau probleme în familie...

M-am pomenit o dată cu un individ cu un cuţit care voia să sară la bătaie la mine. Administratorul a telefonat la fabrică şi imediat a venit acest domn şi vă spun că acel individ nu a mai lucrat în fabrică... Avea această forţă Lăstun", îşi aminteşte dna Stanciu. O mare teamă a an­gajaţilor grădiniţei APACA era aceea de a nu întârzia la slujbă. Partidul cel drăguţ devenea cam... bestie, dacă îi dădeai ocazii cât de mici. "Noi veneam deja de trei ani şi jumătate pe jos la grădiniţă pentru că nu era nici un mijloc de transport. Sunt însă le­gen­de.

Se spune că, atunci când a venit în zonă, Ceauşescu a făcut semn cu mâna că nu vrea linie de tranvai nu ştiu cum, că nu vrea nu ştiu ce... Nu vom şti niciodată. Dar să laşi un cartier atât de mare fără nici un mijloc de transport în comun mi se pare stri­gător la cer. Ne-am mâncat să­nă­ta­tea atâţia ani, mergând pe jos! Mă în­tâl­neam cu o colegă la o staţie în apropiere şi veneam ţinându-ne una de alta să nu cădem. Aveam de mers vreo opt-nouă staţii, într-un ritm alert şi cu ochii pe ceas, nu cumva să în­târ­ziem. Nu pentru că directorii gră­diniţei ar fi zis că ne taie din salariu, ci pentru că cei de la partid ne urmăreau cu ceasul. Două minute dacă întârziai...

«Două minute, mă sfidezi? Ai în­târ­ziat, mă sfidezi, nu?» Asta ni se spunea! Eu veneam tocmai din Drumul Taberei", mai spune Geta Stanciu.