Vraja lui Garabet Ibrăileanu

Jurnalul National
16/07/2009

Aţi cunoscut vreodată pe cineva care să atragă în jurul lui oamenii fără cel mai mic efort? Aţi ascultat un om care să vorbească aievea cu geniile lumii, la persoana I? Un profesor de care studenţii nu fug, ci umplu sălile până la refuz? Ei? Nu? Păcat. A existat. Era Garabet Ibrăileanu.



Literatura românească îi este profund îndatorată. Lumea românească a literelor n-a mai fost aceeaşi de când G. Ibrăileanu cu al său "Spirit Critic" a apărut parcă de nicăieri în această lume atât de specială.

CALEA MOLDOVEI
Privind drumul parcus de G. Ibrăileanu de la naştere şi până la afirmarea sa deplină, poţi observa că aproape întreaga Moldovă i-a fost şcoală. Nu degeaba poate, mai târziu, autorul şi criticul literar Ibrăileanu acredita ideea superiorităţii spiritului critic moldovenesc asupra celui muntean. La 21 mai 1871, în Târgu-Frumos se năştea Garabet Ibrăileanu, fiul lui Teodor Ibrăileanu şi al Mariei (Marcovici). Casa în care s-a născut viitorul critic şi istoric literar, eseist, pedagog, redactor literar şi romancier român are în spate o istorie interesantă. Fost han, acolo a trăit inclusiv prima femeie medic chirurg din România, Marta Trancu-Rainer. În prezent, casa a devenit şcoală generală.

De la Târgu-Frumos, Ibrăileanu a plecat la Roman, la moşia de la Poiana lui Iuraşcu. Mărturisea autorul în amintirile sale: "Aici, la Poiana lui Iuraşcu, am cunoscut întâi natura. Cea dintâi amintire de lună o am de aici. Veneam într-o seară cu mama mea şi cu alţii de la iaz spre casă. Era lună plină (...) Cel mai frumos lucru de-acolo pentru mine erau poate iazul şi moara. Şi cred că, în adevăr, era un iaz foarte frumos. O bucată era lung şi trist, singuratic. O altă bucată, cu malurile pline de verdeaţă şi de copaci. Iar moara avea ceva nemaiauzit de misterios". Acum, Poiana lui Iuraşcu s-a pierdut. La Roman, nimeni nu mai ştie să-ţi spună unde se afla. Natura lui Ibrăileanu pare că s-a ascuns. Iazul şi moara şi-au pierdut în neant siluetele. Acum doar vântul mai macină praful. Iar iazul, iazul poate fi oricare din cele care înconjoară, ca o salbă de păcate, Romanul.

Bârladul şi Bacăul îl găzduiesc şi ele din vreme în vreme pe Ibrăileanu. Iar apoi, drumul vieţii l-a purtat la Iaşi. Ce oraş! Ce oameni! Ce poveşti!

PAŞII DIN DEALUL COPOULUI
În Iaşi, poveştile literaţilor se adună şi merg împreună pe Copou. De la grupul statuar al voievozilor de frunte ai românilor şi până sus la casa-muzeu a lui Mihail Sadoveanu, paşii lui Eminescu se ating cu cei ai lui Creangă, îi iau urma lui Sadoveanu şi toţi se dau în lături cu respect când se întâlnesc cu cei ai lui Garabet Ibrăileanu. "Adela" l-a recomandat ca scriitor. Dar el, Ibrăileanu, a fost mult mai important ca şi istoric şi critic literar, pedagog.

Un liceu îi poartă numele cu respect. Dar nu pentru că aici ar fi predat criticul, ci pentru că, după cum spunea profesorul Albu Elena, de la catedra de Limba şi Literatura Română a Liceului "Garabet Ibrăileanu", "În Iaşi umblă legenda paşilor lui pe Dealul Copoului, pe aici, la noi".

Pentru cei care nu fac parte din lumea academică, ori din cea a literelor este poate greu de înţeles dimensiunea uriaşă a lui Ibrăileanu în lumea Iaşilor, a literaturii române. Nu doar un liceu îi poartă numele, ci şi Catedra de Literatura Română a Universităţii Al.I. Cuza. Aici, la universitate, Ibrăileanu a predat mai bine de 20 de ani, între 1908-1934, cu o pauză între anii 1911-1912, când postul său a fost ocupat de Eugen Lovinescu.
PROFESORUL IUBIT
Dacă vrei să vorbeşti cu un om avizat, cu un om care să-ţi poată spune aproape totul despre Ibrăileanu, atunci ar fi bine să te rogi, să te poată primi un alt mare erudit al Iaşilor. Profesor dr. docent Gavril Istrate, filolog şi istoric literar al Universităţii ieşene. Are 95 de ani, o uriaşă experienţă de viaţă, o inteligenţă sclipitoare şi o memorie extraordinară. A făcut parte din ultima serie de studenţi ai lui Ibrăileanu.

Ca să discuţi cu dânsul, trebuie să-l vizitezi acasă. Neapărat, cineva trebuie să-ţi facă intrarea. Am avut noroc de bunăvoinţa dlui profesor Valentin Talpalaru. Dânsul ne-a introdus în locuinţa marelui Gavril Istrate.

De cum intri, simţi că pătrunzi într-un soi de templu, de loc cu o puternică încărcătură sufletească, mintală. Dl Istrate ne aşteaptă în bibliotecă. Între dânsul şi noi stă o mică redută. Cărţi. Multe cărţi. Teancuri. Spatele-i este flancat de o imensă bibliotecă. Iar dânsul se uită cu ochi plini de vioiciune la oaspeţi. Mai mare bucurie decât să-l rogi pe dânsul să-ţi vorbească despre profesorul său, G. Ibrăileanu, nici nu poţi să-i faci. Imediat, se pune în funcţiune o "maşinărie" a timpului, a amintirilor.

"Eu am avut şansa să fac parte din ultima serie de studenţi care l-au ascultat pe el, la începutul anului 1934, vreo şase-şapte lecţii. El era bolnav. Noi insistam mereu pe lângă asistentul lui ca el să vină la curs, să-l vedem. Într-un final, a venit. Ei bine, noi, în vremea aceea, nu-l puteam compara cu nimic. Cursurile lui începeau de obicei la ora 16:00. Dar noi, studenţii din anul I, eram în sală de la ora 14:00, dar nici atunci nu aveam loc în bănci! Ne aşezam pe jos, aşterneam o gazetă sau o hârtie sub noi şi luam notiţe pe genunchi. Ibrăileanu nu avea o expunere propriu-zis narativă. El făcea dialog. Ajungea la un moment dat să se contrazică cu Nicolae Iorga. Spunea: «Domnule Iorga, dumneavoastră sunteţi un om căruia literatura, viaţa românească, vă este profund îndatorată şi nu ştiu dacă vă va putea plăti vreodată datoriile. Dar nu vă supăraţi, în problema aceasta nu aveţi dreptate!». Când spunea «domnule Iorga», noi toţi priveam prin sală, dar ce? Iorga e cu noi în sală? Unii dintre noi veneau la Iaşi chemaţi tocmai de mândria de a ne numi elevii lui.

Vorbea cu atâta convingere, că nu se putea spune nimic altceva. Noi, ca studenţi, se zice că aveam şi noi opiniile noastre, dar, în unele probleme în care noi spuneam ceva şi el ne contrazicea, noi ne bucuram! În loc să ne supărăm că ne demontează afirmaţiile, noi ne bucuram! Se bucura de o popularitate deosebită. Ajunsese la concluzia că prin bunătate poţi face foarte multe lucruri.

Ca om, era oarecum curios. Cine nu-l cunoştea, rămânea pe gânduri. Era puţin terorizat de ideea că se poate îmbolnăvi. Dădea mâna cu tine şi pe urmă se ştergea cu spirt." Teama de boală, de moarte, era depăşită poate, de teama de foc. Teama de mulţime îl chinuia de asemenea. Peste toate însă, chipul emblematic al lui Garabet Ibrăileanu, sau Cezar Vraja, după cum îi plăcea să semneze, a rămas peste veacuri la fel de distins, de apreciat, de elogiat.
Curriculum Vitae
1871 - la 23 mai se naşte la Târgu-Frumos (Iaşi) Garabet Ibrăileanu, fiu al lui Teodor Ibrăileanu şi al Mariei (Marcovici).

1876 - la 17 septembrie, copilul rămâne orfan de mamă

1878 - G. Ibrăileanu începe cursurile şcolii primare din Bacău, apoi este transferat la Roman.

1891 - Studentul la Litere Ibrăileanu devine bursier al Şcolii Normale Superioare, urmând Secţia istorico-filosofică. Colaborează la organul socialist "Munca" din Bucureşti, sub pseudonimul Cezar Vraja.

1895 - G. Ibrăileanu obţine titlul de licenţiat în Ştiinţele istorico-filosofice.

1900 - Este numit profesor de Limba română la Liceul "C. Negruzzi" din Iaşi.

1901 - La 5 iulie, Elena Carp, fostă colegă de facultate, îi devine soţie.

1908 - Este numit profesor suplinitor la catedra de Istoria literaturii române de la Facultatea de Litere din Iaşi.

1912 - G. Ibrăileanu publică teza de doctorat, "Opera literară a dlui Vlahuţă". Este numit profesor titular la Facultatea de Litere şi Filosofie.

1936 - La 11 martie, G. Ibrăileanu se stinge în Sanatoriul "Casa Diaconeselor" din Bucureşti. Este incinerat la 12 martie.

1948 - Academia Română îl proclamă membru post-mortem pe Garabet Ibrăileanu.

Munca literelor
În 1889, la 1 iulie, în urbea Romanului apare revista socialistă "Şcoala nouă", editată şi scoasă de G. Ibrăileanu, Panait Moşoiu şi Eugen Vaian. Este momentul în care Ibrăileanu debutează cu pseudonimul Cezar Vraja. Anul 1906 marchează apariţia la Iaşi, în luna martie, a revistei "Viaţa Românească".

Revista este redactată de G. Ibrăileanu, directori fiind C. Stere şi Paul Bujor. Ibrăileanu conduce revista până în 1933.

În 1909, la Editura "Vieţii româneşti" apar volumele "Spiritul critic în cultura românească" şi "Scriitori şi curente", două volume importante ale lui Ibrăileanu. În 1919, la iniţiativa lui G. Ibrăileanu, apare revista "Însemnări literare", cu doi redactori de marcă, Mihail Sadoveanu şi G. Topârceanu. În perioada 1924-1925, se conturează "Adela", romanul-simbol al autorului. 1930 este anul în care apare volumul "Studii literare", precum şi studiile: "Creaţie şi analiză", "Nume proprii în opera comică a lui Caragiale".
Casa Pogor
La Iaşi, Casa Vasile Pogor înseamnă Muzeul Literaturii Române. Aici, în casa în care se întâlneau membrii Societăţii Literare "Junimea", vizitatorii pot admira documente, obiecte, lucruri personale care au aparţinut marilor personalităţi literare ce au bătut pragul casei muzeu ori drumurile Iaşilor. Aici, Garabet Ibrăileanu are colţul său. Un locşor în care manuscrise, fotografii sau obiecte care amintesc de munca marelui critic literar vin să te introducă, măcar un pic, în lumea autorului. Păşeşte cu grijă, vizitatorule. Priveşte, admiră, gândeşte. Eşti într-un templu literar! Casa Vasile Pogor!

Mărturie argheziană
Tudor Arghezi, marele poet, considera că unele dintre cele mai plăcute emoţii trăite de el sunt cele în care el şi criticul literar stăteau de vorbă. Momentele unor oameni aleşi.

Arghezi spunea: "Viaţa românească a fost Ibrăileanu: cum ar putea condeiul să-mi tacă? Unele dintre cele mai frumoase emoţii le-am trăit stând de vorbă cu acest om de personalitate şi ascultându-l mut... Ibrăileanu, într-adevăr, a dat literelor româneşti publicaţia cea mai de seamă, s-a identificat cu ea, ca două triunghiuri echilaterale suprapuse: unul de azur".

Mărturii despre un om mare, cum n-a mai fost altul
Garabet Ibrăileanu a fost unul dintre criticii literari de marcă ai românilor. Îl putem aşeza alături de Titu Maiorescu şi Eugen Lovinescu. Fiecare dintre ei a marcat literatura română, evoluţia şi curentele ei. Despre Garabet Ibrăileanu, foarte mulţi autori au lăsat în urmă mărturii. Vorbe despre un om cum n-a mai fost altul. Bun, sincer şi, ceea ce am putea numi în limbajul de astăzi, "un profesionist desăvârşit". "Viaţa Românească", revista gândită şi înfiinţată de el, a fost una dintre cele mai importante apariţii în peisajul Moldovei. De la Mihail Sadoveanu la alţi mari autori, mai toţi şi-au făcut, dacă vreţi, un soi de ucenicie pe lângă marele erudit şi cărturar care a fost Garabet Ibrăileanu.

"Vervă, spirit, bun-simţ, spontaneitate, humor, cinste intelectuală, bună-credinţă, convingere, decenţa în invective şi seriozitate în argumente, iată lucruri care astăzi sunt uitate. Ce distanţă până la bârfeala pompoasă şi la găleţile de murdăriri ale zilelor noastre! Ibrăileanu a fost un spirit înzestrat cu un perfect echilibru al însuşirilor spirituale. Rar om care să aibă în acelaşi grad, delaolaltă, calităţile de inteligenţă şi de suflet, de intuiţie şi de raţiune, de simţire şi de pricepere intelectuală! Cu el dispare un critic complet, capabil să îmbrăţişeze şi să judece cu competenţă o întreagă cultură!", spunea în 1936 Al. Philippide, lingvist şi filolog, membru titular al Academiei Române.

Tudor Vianu spunea, la rândul lui: "Prestigiul lui Ibrăileanu provine din dezinteresarea, din modestia, din absoluta lui lipsă de vanitate, din pătrunderea neobişnuită a inteligenţei lui, din intransigenţa şi pasiunea lui luptătoare, din marea lui vocaţie pentru prietenie, din devotamentul lui, adică dintr-o totalitate de însuşiri intelectuale şi morale rareori întâlnite la acelaşi om. Prin acest prestigiu, Ibrăileanu a susţinut o mişcare de cultură, în care trebuie să recunoaştem una din etapele cele mai însemnate din trecutul democraţiei româneşti".

"Niciodată încă nu se pomenise ca elevii bolnavi, cu impresionante ascensiuni termice, scuturaţi de frisoanele suferinţelor să părăsească patul lor de boală, să evadeze din infirmerie, ca să asiste, cu preţul vieţii lor, la acele ceasuri de literatură, în care se-nflăcăra în vâlvătăi uriaşul suflet al lui Ibrăileanu"
I.I. Mironescu - scriitor

"Când intra în sala de curs, impunea prin figura-i de patriarh şi spiritul lui ne copleşea gândurile. Niciodată n-am avut aşa de mult impresia că lucrurile despre care vorbea profesorul erau smulse din sufletul lui"
Gavril Istrate - dr prof. Docent