Rosu si Negru:Nebunii care cred în vise

Jurnalul National
8/09/2008
Muzica i-a fost destin. Început în viaţă. Alături de colegi a cunoscut celebritatea în lume. Atît cît le-a fost dată voie.


Un tip mişto. Nancy Brandes. Întemeietorul formaţiei Roşu şi Negru. Nancy este un om pe care toţi cei pe care îi întrebi îl vorbesc numai de bine. Ba unii chiar te atenţionează. “Vezi cum vorbeşti cu el. Îi place să glumească şi, uneori, e atît de... sublim, de nici nu-ţi dai seama!” Ce-i drept... un om care a ajuns celebru peste hotare ca şi One man-show... trebuie să fie tare glumeţ. Tot el este şi cel care a ajutat-o pe Ofra Haza să ajungă celebră. Ce ne interesează pe noi mai ales? El a fost sufletul formaţiei Roşu şi Negru.


ROŞU DA, NEGRU BA! Nancy nu vorbeşte prea mult despre el. Vorbeşte mai mult despre formaţie. Despre visul lui din tinereţe. “Formaţia a fost înfiinţată la Liceul «Mihai Viteazul» din Bucureşti. Roşu şi Negru – prima formaţie, în 1965. Doi ani am apărut în tot felul de Case de Cultură din Bucureşti. Stilul pe care l-am avut la Bucureşti era «Shadows», cîntam piese instrumentale. Iar orientarea pentru cele vocale, cîntam piese ca acelea ale lui Cliff Richards. Am avut emisiune la televiziune, am apărut şi la un Revelion. Îmi aduc aminte că membrii PCR nu au fost de acord cu numele formaţiei – Roşu şi Negru – şi ne-au sfătuit să ne numim numai Roşu. Negrul nu le plăcea. Numele formaţiei a fost o idee de-a mea, nu-mi aduc bine aminte de unde a plecat, dar cred că de la costumaţii. Aveam cămăşi roşii şi pantaloni negri. De aici cred că a venit numele. La televiziune, cînd trebuia să apărem la Revelion, ni s-a propus să apărem sub numele de Roşu. Nu am fost de acord, aşa că am apărut sub denumirea de «Policolor», în anul 1965 sau 1966. Eu am intrat la Conservator la Iaşi şi formaţia Roşu şi Negru s-a desfiinţat complet la Bucureşti.”


IAŞI – EPISODUL 2 – TOBOŞARUL. Roşu şi Negru s-a reînfiinţat la Iaşi. Casa de Cultură din oraş a devenit gazda primitoare pentru trupeţi. Cînd totul părea că merge strună... dragostea l-a pălit pe toboşar... de nu a mai văzut nici roşu... nici negru, nu a mai văzut formaţia, pur şi simplu! “După ce am devenit student la Iaşi am început iar Roşu şi Negru. După un an, toboşarul s-a îndrăgostit de cineva şi a spus că nu mai vrea să fie cu noi. Se întîmpla prin ’67-’68. Eram în mare criză, deoarece aveam multe spectacole. Băieţii din trupă mi-au zis să vedem dacă nu s-ar potrivi un băiat de 13 ani care cînta în zonă. Pe băiat îl chema Ţăndărică. L-am chemat la audiţie. A doua zi a venit. La 13 ani, era îmbrăcat la costum, cu cravată. A venit cu beţele de acasă. De cîte ori vorbea cu mine se ridica în picioare. I-am zis să nu se mai ridice, să stea jos cînd vorbeşte cu mine. Era foarte emoţionat. Ne ştia pe noi ca trupă, deja dădusem spectacole la Casa de Cultură, erau afişe cu noi. L-am aşezat la tobe. Mi-am dat seama doar în două minute, cred, că este vorba despre un talent deosebit. Am stat cu el vreo două săptămîni, zi şi noapte, pînă a învăţat tot repertoriul nostru. Am început să dăm spectacole în toată ţara. Cam după un an, Ţăndărică devenise cea mai mare vedetă, ca instrumentist, din România. Venea lumea la spectacole doar să vadă solo-ul lui la tobe. Era extraordinar de spectaculos. El nu numai că este un toboşar deosebit de talentat, el ştie să şi vîndă marfa. Este o chestie absolut emoţionantă să-l vezi cum bate la tobe. Noi, ceilalţi, aveam pe atunci cam 20-21 de ani.”


SOFISTICĂRII. Un basist, un toboşar, trei chitarişti şi Nancy Brandes la orgă. “La Iaşi, deja devenisem mai sofisticaţi, vorbim de anii ’67-’68. Începusem să ascultăm Led Zeppelin, Jimmy Hendrix... Ca formaţie, noi întotdeauna am fugit de lucrurile simple, de şlagărele astea... simple, întotdeauna căutam chestii foarte sofisticate în pop şi rock. Noi nu eram adepţii lui Beatles... Noi căutam Emmerson, lucruri de amploare, de virtuozitate, piese lungi. Deja deveniserăm cunoscuţi în toată ţara, prin ’68-’69. În 1969 în trupă a venit Liviu Tudan. La Iaşi, trupa era formată din: Florin Marcovici – bas şi voce, Emil Trocan – chitară, Ţăndărică şi cu mine. Aveam şi o trupă de suflători, apoi am schimbat. Ori aveam o trupă de suflători, ori viori. Aveam trompetă, saxofon, trombon. Apoi l-am schimbat pe Emil Trocan cu Nicky Dorobanţu. Nicky era un cîntăreţ foarte bun de rithm&bluess. Noi compuneam piesele noastre. Am avut Cadrane... sînt piese, şlagăre pe care le găseşti, foarte apreciate. A venit şi Liviu Tudan. El a făcut încă un pas spre sofisticare.”


SURPRIZA FESTIVALURILOR. Băieţii deveneau din ce în ce mai sofisticaţi, mai bine pregătiţi, cu Liviu Tudan în trupă, un plus evident pentru muzica formaţiei. Iaşiul... devenise deja prea mic. La orizont se întrevedeau primele festivaluri de muzică “adevărate” din România.

“Ne-am pregătit un an pentru Festivalul de Muzică de la Grigore Preoteasa, Clubul Studenţilor, în ’69. Acest festival a reprezentat prima confruntare a noastră cu trupe din toată ţara. Ne-am pregătit foarte mult, foarte bine. Cîntam pop, rock, fusion. Am avut un stil aparte, al nostru. Noi eram instrumentişti foarte buni, am căutat să profităm de acest lucru, încercam să profităm de această virtuozitate instrumentală şi partea vocală, armonii vocale erau mai puţine la noi. Vocalul era doar un pretext, solourile instrumentale ne plăceau mai mult. Eram nişte virtuozi. Aşa am ajuns la Festival la Bucureşti, cu nişte suite, piese, producţii de un sfert de oră-20 de minute. În 1969 a fost primul festival de muzică pop-rock din România, organizat de Facultatea de Arhitectură. A fost un eveniment naţional absolut deosebit! Am fost o surpriză extraordinară pentru toată lumea. Poate şi datorită acestui lucru, am luat foarte multe premii. Am luat Premiul de Cea mai bună trupă, Premiu de cel mai bun Organist, Toboşar, Basist... cea mai prodigioasă lucrare. Ceva de vis!”


Rockeri la televizor

Cel de-al doilea festival de muzică, spune Brandes, a fost unul filmat. Roşu şi Negru a fost filmat. Surpriza pentru “ieşeni” a fost totală! “Ne-am întors la Iaşi şi, fără să ştim nimic, ne-am văzut dintr-o dată la televizor. Era o chestie! O trupă de rock la televizor. Am fost fix 45 de secunde, poate un minut. Pe urmă ne-au tăiat. Cred că a dat cineva un telefon şi ne-au tăiat imediat. Eram cu părul mare... eram altfel. Am stat cinci ani la Iaşi. După festivalul de pop, noi eram mai mereu invitaţi la Bucureşti, am făcut o groază de emisiuni de televiziune.”


Mumiile apăreau pe sticlă

Emisiunile de televiziune erau o bucurie pentru cei de la Roşu şi Negru... şi nu prea. Cenzura vremurilor de atunci nu-i putea lăsa să-şi facă de cap, la teveu’! “Aveam clame în cap, plasturi pe perciuni, pudraţi, arătam ca nişte mumii! Era ceva groaznic! Parcă eram nişte babe! Trebuiau să ne fardeze juma de oră ca să arătăm cu feţe comuniste. Dar am făcut şi aşa. Era acolo Tudor Vornicu, care ne iubea şi cu care am făcut nişte lucruri extraordinare. Foarte multe emisiuni, foarte multe clipuri. Am dat foarte multe spectacole. Cînd ne-am întors în Bucureşti am început să facem foarte multe turnee. Am cîntat şi la Barul Atlantic, bar care era un fel de centru al culturii bucureştene. Cele mai mari vedete din Bucureşti cîntau acolo. Eram trupa care acompania toate vedetele româneşti. Am colaborat cu aproape toţi cîntăreţii români. A durat perioada asta pînă în ’75, cînd eu, dezgustat şi dezamăgit, am plecat, adaugă Nancy.”


Glumele deranjau

De ce era dezgustat? De ce a plecat Brandes? Explică el, singur: “Eu aveam o parte veselă, cu glume, cu bancuri, ori aşa ceva pe vremea comunismului nu prea se putea. Nu era permis. Îmi aduc aminte că Vali Ceauşescu, care era un mare admirator al formaţiei, mi-a zis: «Nancy, închideţi gura, pentru că nu te mai pot apăra. Anonimele şi scrisorile care vorbesc despre tine sînt foarte multe şi periculoase. Închideţi gura, pentru că nu se mai poate». Lumea ştia că Vali Ceauşescu era prietenul meu, şi din acest motiv Securitatea mă mai lăsa în pace. Dar în ’75 s-a umplut paharul. Şi am emigrat!”.