Pe cînd o pornit horea

Jurnalul National
5/05/2008
S-a născut cu horea în suflet. Grigore Leşe, omul care şi-a legat destinul de horea în grumaz.

Cînd s-a născut Grigore Leşe, istoria nu a înregistrat vreo explozie cosmică şi nici ­curcubee nu au fost prin ce­ruri. Nu s-a notat nicăieri decît în registrul Creatorului că pe pămînt a fost trimis un copil cu dor de horit şi suflet uşor, să treacă peste toate. Grigore al lu’ Ionu li Opriş din Stoiceni a venit pe lume la 20 februarie 1954, pe tărîmul Horii Lăpuşeneşti, Moroşeneşti, din Grumaz, Adîncată. Pe tărîmul cîntecului izvorît din sufletul românului, Ţara Lăpuşului, Maramureş. Un loc în care tradiţiile precreştine se îmbină cu obiceiurile date de Apostoli şi urmaşii lor. Grigore Leşe cel de acum este un produs a tot ceea ce înseamnă Ţa­ra Lăpuşului, cu bune, cu rele, cu hori şi cu oa­meni. Povestea lui Leşe este la fel ca şi horea pe care o interpretează. Frumoasă, dar dureroasă. Povestea lui nu are pildă. Grigore Leşe cel de acum este pilda propriei poveşti.


OBÎRŞII. Grigore este fiul Nastasiei şi al lui Ionu li Opriş. Ea, femeie vrednică din Ţara Chioarului. El, om muncitor din Stoiceni, de la munte. Are trei surori. Mai presus de toate are focul horilor şi-o viaţă ce bate cu uşurinţă fil­mul. Copilăria şi-a petrecut-o în Stoiceni, într-o lume în care aproape totul era ritualizat. Nu degeaba pînă şi prăjiturile se mîncau doar de Paşti şi de Crăciun, gogoşi şi plăcintă cu me­re. Cîntatul l-a îmbrăţişat de mic. “De la ma­ma am moştenit horitul. Se spune că a­tunci cînd horea mama, stăteau oamenii de la sapă în loc şi o ascultau”, mărturiseşte interpretul. Era luat pe la tot fe­lul de scene din zonă, ba cu un plu­gu­şor, ba cu un cîntec... nu conta, să fie Le­şe pe scenă, atît!


CEASURILE VIEŢII. Grigore Leşe horeşte: “Cînd m-o făcut mama-n lume, n-o fost cea­surile bune”. Ei bine, horeşte propria viaţă! Multe ceasuri rele, prea puţine bune. Sufletul uşor l-a ajutat însă să treacă peste tot horind. Amintirile au rămas. Mi le-a povestit în drum spre originile proprii, spre Stoiceni, spre Lăpuş, pe drumul de Baia Mare. În Stoiceniul copi­lă­riei, Grigore Leşe era “Blastamat”. Ce însemna “blastamat” sau “belit di pă dracu’”? Era ăl mai năzdrăvan din sat. Povestirile lui “explică” gratularea făcută de bieţii oameni ce trăgeau de pe urma năzdrăvăniilor lui Leşe. “Unul Dionisie mi-o zis: «Belit di pă dracu». De ce? Vara, el ieşea să cosească, şi noi dădeam cu pietre şi-i picau pietrele în coasă. După ce lăsa coasa, venea după noi şi ne căta acasă sara. Ne lua de perciuni şi ne bătea. De faţă cu părinţii. El nu ne căta ziua, ne căta sara. Şi cînd venea, ca să nu ne prindă, ne ascundeam sub pat. Dar el venea, ne scotea de sub pat şi zicea «haidaţi, haidaţi aicea, că voi mi-aţi lovit coasa». Şi ni-e bătea!”. Ei... dar de ce se naşte omul mic dacă nu ca să se şi petreacă în jocurile copilăriei... Dacă nu ar fi trebuit, apăi se năştea omul deja mare, să meargă la muncă şi să nu ştie ce-i aia joacă. Dar Dumnezeu o făcut pe oameni să fie şi copii. Şi parcă-i mai frumos aşa.”




Pescuitu-i cu năcaz

O întîmplare cu haz, dar şi cu necaz. O exemplificare a vieţii nu tocmai uşoară, nu tocmai blîndă, pe care a dus-o Grigore Leşe în co­pi­lărie. “Pentru mine era foar­te dificil să mă duc cu tata la pescuit. Mă scula la tri dimi­neaţa, să mă duc la pescuit. Da nu numai atît. Asta se întîmpla duminica dimi­nea­ţa. Sîmbăta, eu trebuia să umblu după lăcuste. Şi nu era uşor. Ca să prinzi lăcus­te trebuia să umbli tăt hota­rul. Dacă nu prindeam lă­custe… mă bătea. El trebuia să aibă lăcuste. Amu, cît am fost mai mic, am suportat, am su­por­tat, am suportat. Ce făcea... mă ducea la pescuit dimi­nea­ţa. I se agăţa undi­ţa. Apăi nu conta că era cinci di­mineaţa, că era şep­te. Trebuia să mă bag în apă să-i des­găţ undiţa. Era apa... trecea de doi metri! Mă du­ceam acolo. Se zărea de ziuă. Apa rece. I-am des­gă­ţat odată, i-am desgăţat de două ori, păi cînd am cres­cut mai mare mi-am făcut eu undiţă. Tata dădea la plumb, cu prună. Cînd arunca pruna, fu­geau toţi peştii în sus, iar eu stă­team în sus de el. Şi prin­­deam peştii unul după altul. Cînd umpleam coşul de peşti fu­geam de acolo, fu­geam aca­­să. Prindeam cleni, mre­ne, scobari, por­ceni... Cel mai mare peşte pe care l-am prins de pe Dobric a fost un clean de 1.150 grame.