Republica Balada

Jurnalul National

13/04/2009

În România lui 1989, unele locuri erau parcă din alt film. Unul occidental. Cu libertate, posibilităţi, bani mulţi şi distracţie. Cenzura statului fă­cea ca participarea românului simplu să fie aproape imposibilă la realizarea "producţiei". "Republica Balada" este filmul imaginar realizat din frânturi de destine chiar în inima Capitalei. Etajul 21 al Hotelului Intercontinental.


Povestea ne-a relatat-o unul dintre foştii angajaţi ai Baladei, L.A. Un om ajuns într-un loc atât de special pentru că avea un mare atu, mama angajată deja la Intercontinental. O vorbă bună, o pilă, o relaţie şi L.A. lucra la "filmul interzis românilor", "Republica Balada". Nu era el singurul pilos. Cum singur recunoaşte. "Cred că 90% din angajaţi erau pe pile, dar şi neamuri. Hehehe... Eram deja la cel mai înalt res­taurant din ţară, BALADA! Nu e un vis, e un incub să lucrezi acolo! Când te uiţi în jos şi vezi maşinile ca furnicuţele..."

Crede că a fost poate cea mai mare ex­perienţă din viaţa lui. O adevărată şcoală de viaţă, meserie, comportament. Recunoaşte singur, dacă ar po­vesti altcineva ceea ce a trăit pe pielea lui, ar fi tentat să creadă că sunt po­veşti nemuritoare. "Totul era exage­rat de frumos!

Să vorbim despre serviciu. Erau reguli bine stabilite şi din care nu se putea ieşi nici un milimetru. Da! E adevărat! Mi­limetru de la aliniamentul me­se­lor până la ultimul detaliu, tip intensitatea luminilor... Acestea se reglau în funcţie de ce se servea la masă sau de muzica care se cânta.
Au cântat acolo maeştri renumiţi: George Toader Pană, Marin Petrache Petria, ulterior, naşul meu şi al fiului."

Când vine vorba despre clienţii lo­ca­lului, L.A. îşi înclină pălăria. "Aici pot spune că într-adevăr în acel hotel intrau numai muc şi sfârc. Am servit la masă şi am cunoscut personal mul­te nume faimoase (nu voi ţine la cro­nologie): Peter Gilmor (Onedin Lines) sau, mai pe româneşte, liniile mari­time Onedin, Boy George, Bush se­nior, Michael Jackson, Ceauşescu cu toată gaşca lui.

Mai târziu am avut plă­cerea să-l cunosc pe Nicuşor. În '92 ve­nea la Night şi asculta plăci cu discursurile răposatului şi aplauzele în play-back. Mulţi ambasadori şi preşedinţi de stat, îndeosebi arabi, care erau cazaţi acolo. Apoi, toate firmele mari ce colaborau cu România aveau birourile acolo, la etajele 2, 3 şi 4. Erau Mitsubishi, Minolta multe... acum nu-mi mai vin în minte."

Angajaţii îi considerau "Boieri". Aşa li se şi adresau. Cum sună un "Yes master" spus cu spăşire în glas şi atenţie la buzunarul potenţial dă­tător de bacşiş? Oricum, boierii nu ră­­mâneau insensibili la atenţia an­gajaţilor. "Dădeau cu sute de dolari spăgi în stânga şi-n dreapta când voiau să se simtă bine, iar noi, într-adevăr, nu făceam altceva, doar ce-i făcea pe ei să se simtă cu ade­vă­rat bine."

L.A. spune că servi­ciul era ireproşabil. Iar bucătăria sclipea ca o far­macie. Colegii? Muc şi sfârc şi ei, nor­mal. "Maeştrii bucătari erau de ne­egalat, iar şefii de sală, ospătarii şi pi­colii vorbeau cel puţin două limbi stră­i­ne. Erau şi care vorbeau şi ja­poneza, ebraica, greaca ori alte limbi străine mai deosebite. După mulţi ani de experienţă nu mai aveam probleme în a întâmpina nici un fel de client, din orice colţ al lumii."

NU TOŢI MÂNCAM AŞA CEVA?
Preparatele servite în anii comunismului, în 1989 şi nu numai, la Ba­lada, pentru românul simplu puteau fi cel mult file de basm, poveşti in­terzise, în nici un caz bucate servite şi de ei. Enumerarea fostului lucrător la Inter te lasă mască, când îţi aduci aminte de sărăcia ga­lan­tarelor. "Serveam preparate vaste, începând de la gustări calde şi reci, supe, creme, consomeuri şi nu în ultimul rând ciorbe şi preparate româneşti.

Peşte, carne de toate tipurile... Se găsea până şi rechin, broaşte, supe de broască ţestoasă, vânat de toate felurile. Să nu vorbim despre ra­fi­neţuri. Icre negre, Batog de morun, somon fume de Manciuria, salamuri de fazan, terine de caprioară, altele şi altele. Preţurile erau toate în valută la tot ce era din import. La un moment dat, Nea Nicu a dat ordin să bage totul în valută, până şi sarmalele! Ce povestesc acum ar fi fost de domeniul fanteziei dacă venea spus la vreamea aia! Se dădeau şi câte 100 $ la fiecare ospătar sau picol care trecea pe la o masă de «Boieri» şi schimba o scrumieră sau punea un şpriţ."

Din sarmale se plătea oare datoria externă? Ideea dictatorului, bucuria personalului! "Pentru noi nu a fost decât un beneficiu, pentru că se rulau numai Verzi (dolari) şi Securitatea nu mai putea spune de ce avem în buzunar mărar şi pătrunjel..." Până şi bacşişul trebuia să contribuie la îmbogăţirea statului.

Ospătarii însă aveau alte planuri. "Eram obligaţi să-i schimbăm la recepţie. La casa de schimb valutar la cursul oficial, se oferea 11-12 lei pentru un dolar. Eu nici măcar o dată nu am fost în 14 ani. Aveam negrii noştri nemişcaţi de la masa 90. Ăia erau ca nişte bibelouri, făceau parte din decor. Schimbau la greu cu 50 lei un dolar, de di­mi­neaţă până seara, asta fa­ceau. Erau veniţi la studii la noi. Fă­ceau şi ei bişniţă. Luau marfă în dolari şi o dădeau în lei. Le convenea. De multe ori, nici nu plăteau masa, era din partea noastră. Când ne schimbau dolarii, când nu, mai şi plă­teau... Depinde." Români nu in­trau, dacă intrau trebuia să justifice va­luta cu care plăteau. Preţurile erau numai în valută, ca şi şpăgile. În caz de control sau dacă erau acompaniaţi de străini, plăteau aceştia şi gata, dar apărea altă problemă... ai fost văzut cu un străin la masă... de ce?

SĂ RÂDEM CU SECURIŞTII
Se lucra în două schimburi. Dimineaţa de la 8:00 la 16:00 şi seara de la ora 15:00 la... când pleca ultimul beţiv. Unde pleca? "Noroc că aveam Luna Bar, singurul bar din România deschis până târziu, fără control. Străinii nu trebuiau să ştie că tot Bucureştiul avea la ora 22:00 stingerea. La acest bar de bine, lucrau doi-trei barmani vestiţi... nebuni de legat.

L.A. spune că îi cunoştea pe securiştii din hotel. Aveau camera lor, 219. Se foloseau de aparatură, dar şi de fete, de prostituate. Fie că vorbim despre Balada sau despre barul cu program de Occident. Agenţii, ca peste tot unde erau străini, înregistrau şi supravegheau tot. Nimic nu trebuia să mişte fără ştirea sau acordul lor. "Pe marginea barului, la ora 7:00 seara, cum se deschidea, apăreau ele... fetele vesele.

Curvele veneau singure, erau mereu aceleaşi şi nu puteai intra peste ele. Dacă veneau noutăţi erau numai aduse de cele vechi, aveau spatele acoperit, că bângăneau la Secu'... De obicei, toate bune... la suflet (Serios!). Ne ajutam mult cu ele, dar până la un punct. De multe ori le mai ridicau şi plecau cu ele la Secţia 1. După o oră se reîntorceau la muncă. Costurile erau de la minimum 200-300 de dolari în sus, plus consumaţia plătită etc. cum se face şi acum de altfel! Plus că aveam, la etajul 2, camera 219, securiştii hotelului. Să le spunem «băieţi buni» - până la proba contrarie.

Mie-mi plăcea unul, pentru că-l chema ca pe mine. Era înalt cât o prajină, respectuos şi fără multe fiţe, ca şeful lui. Âştia erau adepţii microfoanelor ascunse în fundurile duble ale farfuriilor. Le dădeau şefului de sală sau unui şef de rang care le plasa pe masă, apoi un picol nu se mişca nici mort de lângă masă. Ochii pe farfurie ca pe butelie! De obicei, microfonul era băgat în suportul de la farfuria de pâine sau lumânare. Depinde cât de mult trebuia să stea pe masă.

Într-un colţ se amplasau ei cu magnetofonul. Beau, mâncau, râdeau, glumeau şi Înregistrau!" L.A. îşi aminteşte de veselia celor de la serviciile secrete. "Cele mai proas­pete bancuri cu şi despre Ceau­şescu şi securişti se auzeau acolo. Multe de la ei, multe de la noi... Acum stau şi mă întreb câţi dintre noi erau turnători... De multe ori răsuflau chestii spuse între noi, sigur cineva era sifonar, bângănitor. Ce lucru deplorabil să-ţi trădezi prietenul sau colegul."

REVOLUŢIA, VĂZUTĂ DE LA ÎNĂLŢIME
În Decembrie 1989, L.A. era tot la muncă. Evenimentele l-au surprins la Balada şi nu a mai fost chip să plece. "La Revoluţie eram acolo. O săp­tă­mână nu am fost acasă. Am văzut totul în direct. Era să mor de câteva ori. Intrau gloanţele la miezul nopţii prin geamuri şi prin pereţi ca prin brânză! Când s-a liniştit totul şi ne-au trimis şefii cei mari să adunăm din stradă mesele şi scaunele din care au făcut baricada, aia care mai rămăsese...

Spărseseră totul la parter, au tras cu tabul, apoi lumea a intrat şi s-a ascuns. Când am ieşit cu toţii în stradă să adunăm ceea ce mai rămăsese pe jos, am văzut mult sânge, morţi, bucăţi de corpuri omeneşti! Mai sus, la Dales, omora la ei încă! Au apărut apoi nişte soldaţi cu puşti şi era numa', numa' să ne ia pe sus! Cică eram manifestanţi. Noroc că eram încă îmbrăcaţi în uniforme, cu cămăşile albe pe noi şi smochinguri grena, altfel ne făceau felul.

A doua zi, la prima oră, pe la 4:00-5:00 di­mi­neaţa, străzile erau curate, spălate, venise cineva, semăna mult cu nea Nicu (nu ştiu sigur dacă era el, eu eram la etajul 21). Când a co­bo­rât din maşina neagră la Rondul Uni­­ver­sităţii, era tare agitat... Alţi mai­muţoi pe lângă el doar aprobau din cap, şi el dădea din mâini, gesticula, fă­cea semn către bulevard în faţa ho­telului, ca şi cum să nu mai fie nici ur­mă de Revoluţie până dimineaţă. Şi nu a mai fost! Era totul ca înainte, cu ex­cepţia asfaltului topit de la arderea ma­­şi­ni­lor.

Apoi, la ivirea zorilor, au în­ceput să se adune din toate părţile oa­meni. Ve­neau pu­hoa­ie de lume! Când am în­ceput să văd lumea care ve­nea din toa­te colţurile am prins cu­raj cu toţii, noi, ăia mai tineri, şi am co­bo­rât jos. În­tre timp poposiseră şi câ­te­va tancuri, pe care le-am primit cu flori din glas­trele de pe mese. Ne-am suit sus şi hai în piaţă să-l dărâmăm pe Niculae!"

L.A. îşi aminteşte şi despre des­chi­derea primului night adevărat, în '90, la subsolul hotelului, în locul Vestitului "Self". Unicul loc unde puteau intra români normali. "De acum, nici acolo nu se mai putea intra. Se plătea in­tra­rea şi o consu­maţie obligatorie de 15-20 dolari parcă, de persoană. Dacă pâ­nă în acel moment al vieţii mele totul fu­se­se extraordinar, din acel moment nu mai am cuvinte de exprimat... Ma­ximul de viaţă!

De acum era de­mo­craţie, libertate, banii nu se mai as­­cundeau în tubuleţe de vitamina C+, apoi în pungă şi apoi în rezervo­rul de apă ce stătea deasupra wc-ului. Apoi am plecat din ţară, ţara pe care au vân­dut-o cei care ştiau cum. Să nu mai vor­besc despre deosebirea dintre pri­e­tenii de la bloc care fumau chiştoace adunate noaptea din staţia de tramvai şi care puneau mână de la mână să cumpere un litru de vin pelin de 9 lei, că ăla bun costa 11 lei şi era prea scump pentru ei. Of, Doamne! Viaţa trebuie trăită aşa cum este, dar intens la bine şi la rău, cu privirea înainte, cu speranţe pozi­tive şi cu multă, multă dragoste. Restul vine de la sine", încheie L.A.